Dacă vreți să vedeți cam cum e cu politica pe la redacțiile cotidienelor sălăjene, e de ajuns să citiți materialul cu viitorul consilier județean pedelist, articol apărut în toate cele trei ziare, deodată, ca să nu se supere nimeni. Începem cu Magazinul, unde articolul cu pricina, mic de felul lui, se împarte în două – juma cu de ce, juma cu cine-i ăl de vine, ce firmă are, ce produce firma, ca să știe toată lumea. Adică, un fel de reclamă cu beculețe. Un punct pentru pedeliști. În Grai, o treime de articol, ceva mai mare ca în Magazin, cu de ce, restul, reclamă, tot cu beculețe, plus laude și aplauze furtunoase. Înc-un punct, cu steluță, pentru pedeliști. În Sălajeanul, gata cu aplauzele și cu reclama cu beculețe. Numa’ cine și de ce, nu ca la ăilalți. Un punct. Da’ nu pentru pedeliști. Pentru pesedecine oare?

Şi chiar aţi crezut că Premoniu Preasfinţitul s-a dat pe brazdă după scandalul declanşat în luna februarie, când a ţinut cu tot dinadinsu să-l surghiunească pe părintele Co(stea) în frunte tomna’ la Brebi, pentru că la înmormântarea mamei sale a participat şi părintele Bota? Da, pe naiba! A acceptat, pe moment, o soluţie de compromis, după ce a primit vizita unei bărbi cu scaun la cap, care i-a explicat, mai pe băbeşte, cum stă treaba cu cele sfinte, dar şi-a jurat în sân că atunci când a începe Baba Dochia să-şi lepede cojoacele, să facă tot cum a vrea el. Şi a făcut! Cu alte cuvinte şi-a tot învârtit şi răsucit barba, până i s-au înnegrit degetele de la vopsea şi a dat a doua oară cu biblia de pământ, tunând: Ori merge Coste unde zic io, ori jarul iadului vă mănâncă pe toţi. Adică, cum?! Voi comandaţi în ograda mea sau io?! Vă arăt, io, care cocoş are creasta mai neagră aici! Sau vă închipuiţi, cumva, că m-ar deranja de Coste ar trece la altă religie din cauza mea? Nici vorbă! Măcar a înţelege tătă lumea cine-i şef aici! La Nicula, cu el! O lună! Da’ staţi liniştiţi că nici credincioşii nu s-au lăsat mai prejos, l-au trimis mai în gând, mai pe şleau, într-un loc chiar mai negru decât pleata lui, s-au urcat, duminica, care în maşini, care în autocare, şi duşi au fost şi ei! La Nicula!
Da nici rugile credincioşilor nu au rămas fără răspuns, în timp ce Premăritul şi Preasfinţitul şi Preaînnegritul se tot înfoia pe ouă cum să i-o coacă mai bine la Costea, că nici cei de sus, de la împărăţie, nu vegheau degeaba. Aşa că odată au scris ei o ţidulă şi l-au trimis pe Premoniu la mănăstirea Secu, loc frumos şi cu verdeaţă, să se roage pentru el, dar mai ales pentru cei care i-au căşunat degeaba, că prea i s-a făcut sufletul negru ca mustaţa. Şi dacă tot e acolo, nu ar fi rău să scrie, de batăr o sută de ori, cum e treaba aia cu săpatul gropii altuia.

Dacă n-aș fi citit, n-aș fi crezut. Pi day. Ziua enigmaticului număr 3,14. Și se sărbătorește cică în toată lumea, că, nu-i așa, cine-i mai număr decât Pi? Și s-au organizat concursuri de memorare a zecimalelor lui Pi ăsta, ba chiar s-au organizat și Pi party-uri, de i-au făcut uitați pe bieții Arhimede, Euclid sau Newton, care nu se pot pune, bă, cu Pi, că ce ți-s matematicienii ăștia pe lângă 3,14? Nimic. Niște oameni. Da’, ia să vedem de ce se sărbătorește când se sărbătorește: e la mintea cocoșului, 3,14 corespunde cu luna 3, ziua 14. Ahaaa. Atunci, propunem o nouă sărbătoare, una și mai și, de două ori și mai și. Deci, dacă în 14 a lunii a treia e ziua lui Pi, atunci, prin deducție logică, în 28 a lunii a șasea e ziua lui PiPi. Trăiască pișercoșii!

Pentru că nevoile și necesitățile au crescut, invers proporțional cu timpul disponibil al fiecăruia de a o face la modul tradițional, cu o plimbare, cafea, suc, un pic de dans și, în final, cu marele final, vă punem la dispoziție un ghid – se adresează doar bărbaților, pentru că ei îs mai bătuți de soartă – despre cum să ajungeți direct acolo unde vă gîndiți, fără alte eforturi, timp și bani pierduți aiurea. Banii oricum îi pierdeți pe parcurs.
În primul rînd, trebuie să fiți conștienți că toate saiturile de întîlniri costă, degeaba vi se scoate ochii cum că ar fi gratuite. La un moment dat va trebui să plătiți.
Oferta de dame este fără număr și fără perdea. Primul lucru elementar de care trebuie să fiți conștienți e faptul că în locurile astea nu veți da peste femei frumoase, bune, simțite și dornice de tandrețe. Astea-s de domeniul trecutului. Al doilea lucru important e să beliți bine ochii la poza de profil: dacă vi se pare că poza respectivei e prea faină ca să fie adevărată, atunci sigur e falsă. În cel mai bun caz e o poză a vreunei actrițe, sub care se ascunde vreo urîțenie grasă și bătrînă. În al treilea rînd, evitați profilurile care sînt tot timpul online: ele au fost create de către foști iubiți, dornici în a le-o răs-pune fostelor; puteți să încercați zile în șir să le stoarceți vreo privire, dar veți rămîne doar la stadiul de cu mouse în palmă. Alea care îți zic direct în profil că sînt interesate de călătorii extravagante și de bolizi de curse… ei bine, încercarea moarte n-are, băgați și voi în profil tot ce vă vine în cap. La urma urmei, depinde de papagalul vostru cum o întoarceți cînd tipa își va da seama că mergeți cu mașina doar la faza cu ia-mă nene.
Alea tipe care bagă un profil de străineze, în spaniolă sau italiană, îs ok. Le trebuie un singur lucru. Valută. Așa că dă-ți drumul și tu cu traducătorul online și începe a aburi. Fă-o profesionist, să nu-și dea seama că singura valută din buzunarul tău e tichetul de masă.
Dacă dispuneți de bani și de toate alealalte necesare, e simplu, doar că trebuie să va obișnuiți cu ideea că chiar și Irinel a rămas calic.
Deci, totul e al naibii de simplu: butonați și butonați, iar și iar, cu simțurile în alertă ca la semafor. Iar dacă ați avut succes și ați marcat, treceți pe la doftorimea de piele. Dacă încă nu vă mîncă, o să vă mînce rău!

Rău e să fii floare, cum apuci să creşti puţin şi te faci frumoasă, cum, hop, te şi taie careva să te dea la buchet, sau solo, depinde de cerinţe. Şi cum ocazii, sărbători, interese sau pretexte sunt multe, nu prea ai şanse să scapi, dacă eşti floare. Dacă eşti, pe de altă parte, anafloare, ai o şansă din nouă să scapi de bucheteală. Că vine cineva, un soţ să zicem, şi cere un buchet cu nouă anaflori, opt nu-i ok, că nu-i ok, că dacă încă n-ai murit, musai fără soţ să fie la număr. Aşa se zice, da’ ce ştiu eu… Deci, vine un soţ să ia nouă anaflori pentru soţie, că-i zi de sărbătoare, sau că aşa vrea el, soţul. Zis şi făcut. Dă banu’ şi ia buchetul cu cele nouă. Da’ după ce iese cu buchetul la mână, n-are ce face, soţul, şi se apucă să numere, şi nicicum nu ieşeau nouă, tot opt, că număra de la cap, că număra de la coadă, aşa că face cale întoarsă, să o ia şi pe a noua. “Sărumâna, ştiţi, nu-s nouă, doar opt.” Se uită chiorâş florăreasa şi se gândeşte cum să facă să o scape pe biata a noua de la bucheteală, şi, repede, găseşte soluţia. “Domnu’ soţ, sigur ai luat ‘mneata nouă, dar ai aruncat una, ca să vii să iei alta la schimb, te-am prins.” Poftim? Adică cum să arunce una ca să ia alta? Adicătelea, unde naiba-i logica în toată treaba asta, că dacă vrei nouă, de ce să arunci una să fie opt, doar ca să iei alta, să fie, iar, nouă? Tare încurcată toată treaba, şi pentru că nu şi nu, că ştiu io cum ai aruncat-o ‘mneata pe aia, a noua, soţul iese afară înainte să scape ceva pe gură, fără legătură cu florile, şi se duce cu cele opt cu tot. De unde şi concluzia: ce bine-i să fii anafloare, că, aşa cum se vede din toată povestea asta, ai o şansă din nouă să scapi. Până vine alt soţ… sau cine-o mai fi să vină.

Mare tămbălău şi vâlvă a putut stârni, în Sălaj, ministrul Nicolăescu cu declaraţiile privind desfiinţarea direcţiilor de sănătate publică şi caselor de asigurări de sănătate publică judeţene. Asiguraţi de acelaşi ministru că instituţiile respective urmează să treacă printr-un proces de reorganizare, s-au trezit luaţi ca din oală, tomna’ după cheful de 8 martie, 90 de inşi că tre’ să-şi facă bagajele, că cică e pe cale să le dispară halatul muncii. Şi nu bine au început ei a înroşi firele telefoanelor, ca fundu’ maimuţelor macac, pentru a găsi tălmaci, cititori în stele, ghicitori în cărţi şi interpreţi a limbajului trupului, care să le explice ce şi cum a vrut să spună ministrul, că a şi sărit presa locală să-i întrebe de sănătate. Da’ cum sunteţi, aţi auzit că vă desfiinţează? Apăi numa’ atâta le-a trebuit, că şi unii şi alţii şi-au scos, degrabă, indispensabilii, la uşă, ca să vadă lumea cât de albi şi necesari îs. Angajaţii ambelor instituţii au susţinut, sau cel puţin aşa scrie prin ziare, că munca lor este indispensabilă. Da. Mai ceva ca iţarii lui tata mare au gândit nişte sălăjeni, care s-au grăbit să arunce comentarii cu noroi, speriaţi de atâta alb. Necazul e că, indiferent de subiect, persoană sau instituţie, ei cam atâta ştiu.

Știați voi că bolnavul cela amețit de durere, care a răbdat zile și zile de stare de rău înainte de a ajunge la medicul de familie, care urgent l-a trimis la spital pentru analize, și care, purtat o zi, două, hai trei, prin diferite analize și consultări, de mai are puterea să ajungă la farmacie cu rețeta compensată, ar trebui să știe la perfecție compoziția medicamentelor prescrise de doctori?
Faza e următoarea: cel mai probabil, medicinimea modernă actuală este setată să prescrie pe rețetele compensate doar medicamente străine, chit că toate au variante românești și bașca că cele străine nu intră pe lista de compensate. Și mai costă și un car de bani.
Așa că, în momentul în care ajunge bolnavul la ghișeele (poți zice și gheișele farmaciste, ca unele-s al dracu’ de faine) farmacistelor, ele, privind cu ochi critic și atoatecunoscător rețeta, te întreabă cu bunăvoință dacă nu cumva ai dori varianta românească a hapului străin. Că e mai ieftină. Și se mai și compensează. Ceea ce nu e cazul celeilalte. Și, normal, că ai dori-o, doar nu ești tembel să cumperi ceva mai scump, cînd se poate mai ieftin. Dar apoi vine remarca ca un bisturiu ce taie în carne vie: că varianta românească a hapului are alte concentrații de compoziții, decît cel străinez și că bolnavul are datoria de a cunoaște la fix toate aceste concentrații, pe ambele variante, ca să poată lua o hotărîre argumentată științific în alegerea medicamentului.
Pînă la urmă iei medicamentul străin, că așa e tradiția pe la noi, că tot ce e străin e mai bun, ca, ajungînd acasă și uitîndu-te pe contraindicații, să descoperi că hapul străin e o adevărată bombă umblătoare. O iei și așa. Ce mai contează. Că doară e prescris. Ori scris. Mai rău să nu fie.