DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

O lume de staniol. Indiferența doare mai tare decât suferința fizică

În mintea mea un scurtcircuit de gânduri de când eram copil doboară în vârsta prezentă idei scadente. Ieșeam din școală cu gândul să plătesc pentru mai multe zâmbete sicere. Începeam să concep că banul face tot, că banii pot cumpăra lumea, că ei ne pot aduce fericirea. Nii se spunea tuturor atât de des ca timpul înseamnă bani, că trebuie să ne alegem în viață o meserie bănoasă, care să ne aducă bunăstarea și fericirea. Nu mi s-a spus niciodată să învăț să fiu fericită cu puțin, să nu pierd copilul din mine pe coridoarele societății, să mă bucur de candoarea vârstei. În toate mediile, de la școală până la televizor ni se insufla ideea că banii conduc lumea. Înțelegeam că banul înseamnă putere, fericire, în fond cam tot ce își doreau oamenii mari care se perindau în jurul nostru, al copiilor.

Anii au devenit fluizi, au alunecat frenetic atât încât nu i-am mai putut cuprinde. M-am trezit la 18 ani pe un pat din urgență, cu niște dureri extraordinare, iar în jurul meu cu marionete ce făceau parte parcă dintr-un joc al absurdului.

Figuri reci și lipsite de compasiune treceau continuu pe lângă mine. Printre ele se mai regăsea câte un robot ușor umanizat care putea observa suferința, însă nu putea face nimic pentru că nu era doctor, era o simplă asistentă. Ore la rând am așteptat să vină să mă ajute cineva, să mă întrebe măcar dacă îmi poate alina din durere. În jurul meu existau și oameni care păreau mai grav decat mine, care deveneau extrem de roșii, ori alții care simțeau că lumea din jur se dărâmă cu fiecare clipă care curgea în agonie. Așteptând să fim consultați, stăteam pe coridorul spitalului și priveam îngândurați. Era în mod cert ultimul loc în care am fi vrut să petrecem ore la rând în așteptarea cuiva. Unul dintre bătrânii care aștepta să intre se înroșea din ce în ce mai tare din cauza tensiunii care îi era foarte mare. I-am umezit de câteva ori batista pe care și-o punea pe cap în mod repetitiv.

La venirea urgentă a doctoriței, ea declară că nu e caz urgent, că mai poate aștepta, să mai aibă răbdare. Ochii îmi deveneau și mie împăienjeniți de durere… Ascultam pulsul spitalului cum crește odată cu fiecare strigăt disperat ori bătaie tremurândă a inimii. Îmi venea să plâng, să urlu de durere, să trezesc tot spitalul în lacrimi spasmodice. Nu știam ce doare mai tare: indiferența cu care eram tratați cu toții ori durerea mea fizică. Eram deja de peste 6 ore așteptând să intru și eu, să fiu consultată. După miezul noptii am fost introdusă și eu în salon. Simțeam pentru prima dată că mă lovesc de o indiferență atât de brutală, de grotească, de neconceput pentru o ființă. Pe patul de spital priveam îngrozită cum se denaturase firea umană, cum șiroiam și eu și alții de durere, și nimeni nu făcea nimic.

Cum totul rămânea în urmă, în spatele ușilor glisante rămânea viața ca si dar. Viață pe care ne-o irosim în clipe pe care nu le valorificam așa cum ar trebui, viață pe care o cheltuim pe lucruri scumpe și masini valoroase, pe aroganțe,a lteori abandonând într-un stres haotic pe care societatea aproape că ni-l impune. Nu investim în oameni, în sentimente. Investim în lucruri, în hârtii, în tehnologii, în doctorate și licențe, în himere, iar noi devenim treptat roboți denaturați și uităm să fim oameni…

În acele momente înțelegeam că scopul vieții nu era în mod clar goana după obiecte materiale, după slujbe apreciate în societate. Simțeam pentru prima dată că sunt singură în fața unei mari dureri, înconjurată de atâtea chipuri care treceau pe lângă mine, dar care nici măcar nu mă priveau în ochi. Simțeam că vreau să ajut toți acei oameni de lângă mine care își pierdeau și ei speranța, dar nu puteam face nimic… Nu mă puteam ajuta nici pe mine. Îmi doream să-i pot lua pe toți în brațe și să le curm cumva durerea. Dar nu făceam decât să îi îmbrățișez cu privirea-mi neputincioasă și hărțuită și ea de durere.

Timpul care devorează ființa umană se oprea să îmi spună că lumea e contingentă. Că lumea se dezumanizase, căzuse pe cea mai de speriat treaptă, cea a nepăsării. Că viața nu înseamnă să ai bani, putere, să ai avere, să ai statut. Viața era compasiunea, iubirea minimă de care aveam nevoie ca să nu simt că vreau să las în urmă o lume de staniol, atât de degenerată și lipsită de empatie. În acele momente înțelegeam că viața e măsurată în clipe, nu în teancuri cu bani, nu în avere, nu în mândrii ale oamenilor care cred că pot face orice. În fond, în fața durerii te prezinți gol și autentic, așa cum ești tu, în imposibilitatea de a-i plăti mila.

Acum sunt bine din nou, însă resuscitez timpul și vă spun să vă trăiți viața în mai multă iubire, compasiune, omenie. 

În jurul meu se pierde o generație în care fiecare om trăiește pentru el, pentru egoul lui. Fiecare branulă, fiecare ceas care ticăie grăbit, fiecare venă care pulsează sânge, fiecare pas rupt de lume al asistentelor încă îmi colindă lumea.

Copilăria-mi însă, nu cunoștea o astfel de lume… Atat de tenebră, de rea, de inconștientă…

Gândurile mi se împletesc într-o fugă nebună, intr-un Eden al simțurilor, într-un spațiu al inconștientului în care oamenilor le pasă unuia de celălalt, în care iubirea poate face față celei mai crunte suferințe.

Doar că acest spațiu este doar o alunecare în oniric… oamenii rămân oameni.




 
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu