Obrazul meu drept aproape înghețase de la vântul care bătea din acea parte. Obrazul stâng era cald, soarele așezându-și razele acolo ca într-un cuib. Și, legănat oarecum de muzica pădurii, împărțit între caldura din partea stângă și frigul din partea dreaptă, stăteam culcat pe un trunchi de copac, ce se oprise din cădere proptindu-se de alți copaci.

Așa, văzut din afară, s-ar fi putut spune că dormeam, însă nicăieri nu sunt la fel de treaz (și la propriu și la figurat) ca în natură. Atâta tot că am închis ochii, ascultând copacii vorbind, așa, în felul lor scârțâit, dar un scârțâit plin de muzică. Asta dacă știi să asculți pădurea vorbindu-ți. Dacă nu, atunci e doar un scârțâit.  Și aproape că nu mai exista nimic altceva, decât bucuria de a simți libertatea pe care o regăsesc departe de lumea oamenilor. În pădure, acolo unde viața înseamnă armonie, unde nu există prefăcătorie și nici răutate.  

De fiecare dată când ies în natură mă întâlnesc cu animale. Cel mai mult îmi plac căprioarele, care sunt în topul preferințelor mele în privința animalelor. De ce îmi plac? Pentru că au o grație, o nevinovăție care ”luminează”. Poate părea pueril ca printre animalele mele favorite să se numere, între primele trei, căprioarele. Mai ales când ce bine dă să spui că îți plac câinii, tigrii, leii, urșii, lupii și alte asemenea animale carnivore. Adică cele puternice. Mie îmi plac toate animalele, chiar toate, însă cele nevinovate îmi plac cel mai mult. Ce pot să zic? Îmi place puritatea, îmi place nevinovăția. Și poate de asta animalele pădurii nu fug de mine. E drept, se țin la distanță, dar nu fug speriate. Mă privesc curioase, apoi se îndepărtează alene, ca și cum ar ști. Și probabil că știu. Sau, mai bine zis, simt.

Le fac rar poze, eventual una, două, de drag. Niciodată nu dau drumul la rafale, ca să am se unde alege. Mi se pare că seamănă prea mult cu vânatul. Așa că, dacă iese poza, bine. Dacă nu, iar e bine. De filmat, sincer, le-aș fi filmat, să le pot revedea când mi se face dor. Dar înainte cu o zi fusesem să fac un reportaj, în altă parte, și mi-am dat seama acasă, când era prea târziu, că microfonul a decis să își dea obștescul sfârșit  fix atunci. Evident, s-a dus naibii reportajul meu. Însă, de ieri până azi, am uitat. Așa că, atunci când am dat să iau camera, mi-am adus aminte. Și m-a luat cu năduf: ”Acuma, de unde naiba să fac rost de bani să îmi iau un alt microfon?”.

Florile… florile au un loc aparte în sufletul meu. Mai ales cele de câmp, cele din pădure. La fel ca și căprioarele, frumusețea lor e una pură. Și întotdeauna le privesc cu ochii mari, plin de încântare. Poate doar prăjiturile să mă încânte la fel de mult ca florile.

Le-am privit, culcat pe covorul de frunze uscate, de aproape: brândușe, cocoșei (sau măseaua ciutei) și niște floricele albastre, superbe, care nu știu cum se numesc. Îmi plac și mugurii copacilor, la fel ca mugurii ăștia galbeni care de abia au ieșit, și pe care i-am găsit dând cu capul de crengile unde își făcuseră apariția. De fapt, așa găsesc toate florile ori animalele pădurii, ”mă bat de ele”. Adică nu le caut. Pur și simplu pașii mă duc într-acolo.

Aș sta și aș tot sta să privesc florile. Asta până când chemarea pădurii mă face să mă ridic și să o urmez. Și de ce nu aș urma chemarea asta a naturii? E o chemare a vieții. O viață la superlativ. Una pe care și eu, ca om, o prefer să o trăiesc în natură, și nu în lumea oamenilor. Niciodată animalele nu m-au făcut să mă simt un neavenit. Întotdeauna m-am simțit unul de-al lor. Și dacă ar fi să aleg între natură, animale și oameni, le-aș alege de fiecare dată pe primele două.