R E D I R E C T I O N E A Z à 3,5%  

   D O N E A Z Ã!   Susţine-ne!     
|  CONTACT  |

O scindare de suflu și oase, frică și emoție, căutând în obscurul lumii. Plimbări până la capătul lumii și înapoi

Mă opresc puțin să mușc din timp, să beau din clipe, să dorm pe verticală, să las ca lumea să prindă sens, contur, candoare.

Dacă o luăm biologic, nu sunt decât o combinație. Am fost cât un embrion, cât o luminiță, cât un gandac strivit de forțele tenebre. Pe de altă parte, sunt o epifanie, ca dealtfel toți copiii, am apărut după 15 ani de refuzuri categorice din partea vieții. Nu mă întreba unde am fost concepută, fiindcă nu știu, cu toate că mi-ar plăcea să aflu. Mi se pare  ca asta ține de fisurile interioare, de intimitatea și amploarea sufletească, așa că niciodată nu am îndrăznit să trec peste această barieră sau să pun vreo întrebare. Ar fi interesant să ne putem bucura de un entuziasm care să ne ducă, de la naștere și până în prezent, memoria afectivă. Ne-ar putea curge prin vene amintiri ale trecutului sau aspirații neîmplinite. Dar poate că am fi prea vulnerabili uneori. Sau poate am vrea să nu ne întoarcem decât în viitor.

Psihologic vorbind, sunt complicată. Dar până la urmă toți avem propriile noastre paradoxuri. Dacă aș fi un animal, aș fi cu siguranță un câine, dacă aș fi o formă, aș fi un cub, dacă aș fi un fenomen meteo, aș fi o ploaie de vară. Vara ploile au gust de nostalgie.

Ce să-ți mai spun? Nu vreau să te plictisesc. Gândește-te și tu ce ai fi din toate astea. Sau ai alege să fii pur și simplu om? E prea greu. Uneori e atât de greu, încât îți doresti să abandonezi meseria asta cumplită.

Uneori mă trezesc cu zâmbetul pe buze fără vreun motiv, doar știind că am pe cineva în cer care mă iubește. Ți-am spus că sunt ciudată. Uneori am impresia că sunt o bătrână. O bătrână de aia molatică și plina de dragoste pentru nepoți, care ascultă radio și are grijă de un morman de copii și un hamster. Dar nu știu până unde merge asta. Copiii de azi sunt atât de diferiti, atât de greu de stăpânit.

Rămân la varianta cu un hamster și un copil. E destul pentru început. Lumesc, sunt o bucată de humă, o pleavă de vânt care deseori nu realizează că e aici pe un pod într-un lung pelerinaj, cu un ghiozdan în spate, cu niște lecții de învățat din partea vietii… și cam atât. Caut și eu, ca și alții, să mă statornicesc, să prind rădăcini undeva. Doar că lumea asta nu are nevoie de rădăcini, odată cu furtunile toți suntem izgoniți și trebuie să ne luăm la revedere, să pășim într-o altă lume. Numai că am nevoie să mi se aducă aminte asta mai des.

Arhitectural… nu sunt de privit, de atins, de mijit. Cred că am fost făcută pentru îmbrățișari, confesiuni, visuri, vorbe, plimbări până la capătul lumii și înapoi. Îi las lui Venus din Milo toată admirația în schimbul unei mesaj de încurajare și o îmbrățișare la greu (un moment de contemplare pentru băieți a statuii).

Dacă am ceva mai presus decât mine, e scânteia de divinitate pe care o port. Și cu tot egoismul, păcatele și ciudățeniile mele, port în mine o sclipire din acela care s-a întrupat și s-a răstignit chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. Am un Dumnezeu care a venit din înălțimile sale cerești, din ploaia de îngeri și din sânul lui Avraam, și s-a coborât pentru noi ca să ne ofere șansa nemuririi și să ne răscumpere de păcat. A venit în mizeria asta de lume, s-a lăsat vândut, scuipat, defăimat, ca să-mi redea posibilitatea veșniciei. Cine a mai avut o asemenea catabaza înfiorătoare? Să scoată din Hadesul pieirii o întreagă lume pierdută în păcat, izbăvind-o? Cine și-ar fi lăsat un întreg Paradis să vină pe pământ și să simtă la fel ca un om, să aibă aceleași trăiri, aceleași spasme sufletești? Să stie că va fi sacrificat și să aibă frica pe care noi oamenii o avem, frica de durere, slăbiciunea noastră .

“Dacă este cu putință, treacă de la mine paharul acesta”, se roaga pe Ghetsimani. Și atunci, câtă durere și frământare să îi fi cuprins sufletul? E cu neputință să-mi imaginez.

Am obosit în gânduri. Rezumând totul, îți spun în câteva cuvinte că am un Dumnezeu, care contrar obrăzniciei lui Nietzsche, e mai viu decât oricând, reactualizat continuu prin frângerea pâinii și taina Euharistiei, și care a gustat din suferința omenească. Am un Dumnezeu al cărui transcendență si imaterialitate a coborât în lume într-un staul, nici măcar într-o casă. Un Dumnezeu care în iubirea sa a poposit la ușa sufletului meu, și când ușa era deschisă, și când era închisă. Nu a forțat niciodată nimic. A asteptat mereu în poartă. Doar că uneori eram atât de prinsă în valurile vieții, încât ochii îmi erau învăluiți. Și am ajuns să strig și eu de disperare precum Petru după ce l-a ispitit pe Hristos pe mare: Doamne scapă-mă!

Eram o plămadă de noroi, cum ar fi zis Arghezi, o scindare de suflu și oase, frică și emoție, căutând în obscurul lumii. Și atunci am înțeles că acea mână întinsă e iubirea Lui fără de margini…




 
  

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.