DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Archive for: March 2013

Romii, petiţii fără frontiere

tigani_romiS-a tot scris de ceva vreme încoace, prin ziarele locale, de scandalurile fără număr în care sunt implicaţi locatarii din blocul de locuinţe sociale C3, majoritatea celor care locuiesc acolo fiind cetăţeni de etnie romă, aşa cum este acum denumirea oficială a ţiganilor, care dau drumul la muzică noaptea, consumă băuturi alcoolice şi provoacă scandal, aruncă resturi de mâncare şi îşi fac nevoile pe lângă blocuri, făcând din zonă un adevărat focar de infecţie. S-a scris şi de petiţiile depuse la Primărie atât de reprezentanţii Policlinicii Salvosan Ciobanca, cât şi de sutele de zălăuani care locuiesc în blocurile din zonă, toţi exprimându-şi nemulţumirea faţă de teroarea la care sunt supuşi de comportamentul romilor din zonă. Însă problema e departe de a fi rezolvată, primarul negăsind încă nicio soluţie, poliţiştii din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Sălaj fiind total depăşiţi de situaţie, cele câteva amenzi date romilor mai mult provocându-i pe aceştia, în timp ce colegii lor de la Poliţia Locală dau vina pe copiii romilor, argumentându-şi, astfel, neputinţa. Bineînţeles, romii strigă sus şi tare că sunt discriminaţi, lucru pe care l-au învăţat rapid că e în folosul lor, numai că discriminarea lor e una pozitivă. Nu poţi să spui nimic fără a fi acuzat de rasism şi xenofobie, chiar dacă nu faci altceva decât să redai realitatea.

La prima vedere, ai fi tentat să spui că asta-i o meteahnă românească, dar, în presa internaţională, au început să apară articole care dezbat exact aceeaşi problemă. În Germania, de exemplu, în oraşul Duisburg, 400 de țigani din România și Bulgaria s-au mutat într-un bloc turn din oraş, rezultatul fiind acelaşi ca cel din Zalău, cetățenii din Duisburg au depus petiții prin care își exprimă nemulțumirea, la fel ca zălăuanii, față de comportamentul romilor, edilul localităţii respective declarând că românii și bulgarii produc mormane de gunoi mai înalte decât el. Ca urmare, tabloidul britanic Daily Mail a realizat un reportaj la fața locului, reportaj care se vrea a fi un avertisment pentru Marea Britanie, în eventualitatea ridicării restricţiilor impuse românilor şi bulgarilor, şi care a băgat frica în britanici, care, spun ei, se simt întru totul îndreptăţiţi să se teamă de o aşa-zisă invazie ţigănească.
Nu doar germanii sau britanicii arată cu degetul înspre romi, fostul ministru de interne francez spunând despre aceştia că sunt “o minoritate foarte criminogenă, de o infracţionalitate extrem de crudă, deoarece folosesc mult copiii” şi că singura soluţie este “să descurajăm venirea acestor persoane şi să le trimitem acasă”. Cât despre comentariile cetăţenilor pe marginea articolelor din ţările respective, mai bine nu.

Bineînţeles, ar fi cu totul greşit să-i bagi pe toţi romii în aceeaşi oală sau să spui că doar ei creează probleme, lucru care nu e nici pe departe aşa. Sunt mulţi care s-au integrat foarte bine în societate, chiar mai bine decât cei de altă etnie, şi care sunt mult mai civilizaţi decât alţii de altă etnie; la fel, nu poţi să-i incluzi aici pe romii căldărari, care trăiesc în felul lor străvechi de sute de ani. Însă, din păcate, sunt foarte mulţi care nu fac absolut nimic, preferând să trăiască din cerșit, furat, alocații pentru copii, fără a-și căuta un loc de muncă și refuzând ofertele de integrare în societate, iar asta îşi pune, din păcate, puternic amprenta asupra întregii etnii.

Un lucru, însă, e sigur: atunci când apar astfel de probleme, reacţia comunităţii europene este aproape la unison – să punem restricţii de liberă circulaţie sau drept de muncă cetăţenilor români şi bulgari (nu romilor), lucru care, în perspectiva aderării la Spaţiul Schengen, nu sună deloc bine.

Acei puţini Don Quijote

tigancusaStăteam în maşină, cu geamul deschis, aşteptând să se întoarcă Zoli, ieşit să facă ceva poze cu clădirea veche din Românaşi, când văd o fetiţă de vreo zece, unsprezece anişori, care, însoţită de doi băieţei mai mici, mergea alene pe stradă. Mă văd şi ei, aşa că se opresc, iar fetiţa mă întreabă, aproape automat, fără să-şi dea seama, lucru intrat deja în reflex, dacă-i dau un leu. N-aveam la mine nici un ban. “N-am niciun ban, că altfel ţi-aş da”, îi răspund, apoi o privesc mai bine. Cu obrăjorii roşii, îmbrăcată cu hăinuţe specifice fetelor ţigăncuşe, mă privea cu ochii negri pătrunzători şi sinceri ca şi cum asta ar fi fost tot pentru ea. Văzând că o privesc şi n-o alung, prinde curaj şi se apropie de maşină, cu tot cu puradeii mai mici. “Da, tu, dohăneşti?”, pică întrebarea ei de nicăieri. Zâmbesc şi îi răspund că nu fumez, apoi o întreb, la rândul meu: “Dar de ce mă întrebi, tu fumezi?” Fetiţa pleacă pentru o clipă ochii în pământ, ruşinată, apoi mă priveşte în ochi şi îmi răspunde cât poate ea de sincer, dorindu-şi s-o cred, că nu, nu fumează. “Te cred, foarte bine faci, că eşti prea mică să te apuci deja de fumat.” Se apropie şi mai mult, la câţiva centimetri de mine, iar ochii ei mari şi sinceri, în negrul cărora aproape că puteam să înot, mă priveau intens. Îmi zâmbeşte de-acum larg, îţi aşază mânuţa pe portiera maşinii, cu degetul întins către mine, apoi îmi spune: “Ai părul mare” …
Biata fetiţă, n-are nicio şansă în lumea asta nedreaptă, s-a născut în locul şi timpul nepotrivit pentru ea, peste doi, trei ani, asta dacă supravieţuieşte până atunci, o să fie deja măritată sau, dacă nu, sigur o să aibă deja copil. Un copil cu copil. Iar viaţa ei va înceta să mai fie a ei, va intra în cercul vicios al lumii în care s-a născut. Chiar dacă ea ar vrea şi şi-ar da seama că poate fi şi altfel, e deja condamnată, la fel ca mulţi alţii. De ce? De ce nu se poate să fie şi altfel? Pentru că nimeni nu face nimic, şi aici nu e vorba de oameni, ei oricum nu dau doi bani pe fetiţa cu ochi negri, ci despre cel care se spune că ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui. Nu mai vreau să aud “necunoscute sunt căile Domnului” sau “crede şi nu cerceta” sau că cei “drepţi” vor avea parte de o lume mai bună. Şi nu e vorba că nu vreau să cred, întotdeauna am lăsat uşa deschisă spre credinţă, dar nu mai pot să cred. Mă uit la ce se întâmplă în jur şi nu găsesc nimic care să mă facă să mai pot să cred. Niciodată n-am auzit ca vreunul care a făcut rău să fie pedepsit, atunci, când ar fi trebuit. Niciodată n-am văzut sau n-am auzit ca cineva aflat în suferinţă sau care avea nevoie disperată de ajutor să fie ajutat, iar aici nu mă refer la actele umanitare care încă mai există, pe ici pe colo. Iubeşte-ţi aproapele – cât de fals sună în lumea asta. Nu, nu sunt de ajuns cuvintele, decât dacă tu, Dumnezeu, dacă tu le spui, nu toţi falşii profeţi şi aşa-zişii slujitori ai tăi. Spune tu, şi te cred. Ori poate că Dumnezeu e ceea ce purtăm cu noi, fiecare, în lumea lui. Poate că toţi suntem propriul nostru Dumnezeu, şi-atunci trebuie să ne convingem pe noi înşine să credem că poate fi şi altfel. Cei care putem. Acei puţini Don Quijote dispuşi, încă, să lupte cu morile de vânt ale lumii. Uşa e deschisă…

Liber la crima în masă

alimenteCînd nimic altceva nu mai contează, decît profitul rapid și mita, atunci consumatorul e sortit pieirii. Dacă subiectul în cauză nu ar fi atît de negru, sincer, mi-ar veni să rîd la zecile de reclame difuzate pe toate posturile, în legătură cu viața sănătoasă și cu hrana adecvată. Dar, pînă la urmă, nici în apa care e recomandabil s-o bei în fiece zi, nu mai poți avea încredere. Cea de la robinet e contaminată la greu, paradoxal, ca să devină potabilă, iar cea din sticle, plată, s-ar putea să fie îmbuteliată din fîntîna cine știe cărui vecin, probabil adevărate oaze sau crescătorii de bacterii.
Dacă vă amintiți, totul a început să iasă la iveală anul trecut, odată cu castraveții din Spania, contaminați cu cine știe ce chestii nasoale. Totodată, cam de un an, doi, a început și isteria vizavi de carnea de pui și porc umflată la greu cu antibiotice. Iar acum, în acest început de an, totul a luat-o razna: pești oceanici cu viermișori, legume și fructe cu pesticide la un nivel inimagibil, peste limită (ca și cum ar exista o limită normală pentru corpul omenesc de a înghiți otrăvuri…), lapte contaminat și pînă și brînză sau caș făcut doar pe bază de apă, sare și e-uri. Am putea să nici nu mai amintim de toate sucurile așa zis ”naturale”, care, evident, îs doar pe bază de cine știe ce coloranți. Ori pîinea cea de toate zilele, pufoasă și burdușită cu amelioratori.
Pică oamenii din jurul nostru, parcă loviți de trăsnet, și toată lumea se miră cum persoane mature se duc dintre noi în floarea vîrstei. Stresul, lipsurile, alergatul zilnic după cele trebuincioase, combinat cu lipsa de mișcare și alimentația nesănătoasă, ne-au condamnat deja la extincție, deși procesul e lent. Dar inevitabil.
Nu mai poți avea încredere în nimeni și nimic. Nici măcar în țăranul acela rumen la față și cu privirea mustind a sănătate, care îți vinde, cică, lactate proaspete la piață. Chiar și ei s-au emancipat deja și amestecă smîntîna și cașul cu cine știe ce alte ingrediente, ca să tragă bine la cîntar.
Iar cînd te gîndești că administrațiile locale și centrale au atîtea organe de control, care ar trebui să ne mențină securitatea alimentației, dar n-o fac, singurul loc sumbru în care te poate duce rațiunea ta de om care trebuie să se hrănească, ca să poată trăi și munci, este nepăsarea, iar asta în cel mai optimist scenariu. Dar cînd, rar, vezi că afaceriști cu alimentația publică sînt doar amendați cu cîteva sute de lei, prinși otrăvind mii și mii de oameni, atunci deja paranoia ar trebui să-și facă loc în toate simțurile tale native de supraviețuire. E sau nu crima în bucate o crimă în masă, un genocid cumplit, lent și mîrșav făcut cu acordul tacit al autorităților?

Va fi o gară ca-n povești. Deocamdată pute. Du-te, trenule, du-te!

gara-zalau-constructieȘi-o să fie o gară ca-n povești, de s-or da toți călătorii jos din vagoane, numa’ să poată să privească cu gurile căscate de admirație la minunea de gară, cum nu s-a mai văzut. Ba mai mult, poate c-or să se inventeze și bilete de tren cu câștiguri, ca la loto, și nimeni n-o să mai meargă la zilele orașului în centru, toată lumea o să stea buluc pe peron, s-asculte glasul roților de tren, dând din cap pe ritm, la unison. Așa se zice și poate că așa o să și fie. Da’, deocamdată nu stă nimeni cu gura căscată, decât dacă nu-și poate reveni după ce intră să cumpere bilet, în gara viitoare minune, și dă cu nasul fix în putoarea de budă, de-ți vine să te deschei la șliț și să te slobozi fericit pe pardoseală. Și, dacă, totuși, reziști și nu cazi după ce deschizi gura și ceri bilet și-ți intră mirosul de budă și pe gură, nu numa’ pe nas, ieși cât poți de repede pe peron, că nu se știe dacă prinzi trenul. Că așa am văzut că au pățit săracii, unii, care au venit ei la și 20 de minute, să prindă trenul de și 24 de minute, da tot degeaba. Că trenul fix pleca, mai repede cu patru minute, că probabil mecanicul credea că-i altundeva, după ce o fi făcut cunoștință, și el, cu mirosul. Și ăștia, călătorii, or pus gură de la gură și or tras niște versuri despre mama lor și cine i-o făcut, doar așa, ca să se încălzească, că de se să se supere că ei or rămas și ca proștii în gară și cu biletele pe post de hârtie igienică, lucru care, dacă te iei după mirosul din gară, nu-i tocmai de lepădat. Bine, ca să scape de parfumul dulce de gară, ăia de la gara viitoare minune au deschis toate ușile, că da de, da de, dar ce te faci cu frigul? Nicicum nu-i bine.
Da’ oare o să schimbe și trenurile? Nu de alta, da dacă își vâră dracu coada și, când vrei să mergi undeva, unde-o fi, dai peste tiriflișca aia ca două cutii legate una de alta ca să nu se piardă, ăla ești. Că după ce te scutură tiriflișca, o oră, două, printre scaunele de lemn puse mai mult de piedică, când, într-un final, ieși din cutii, mergi tot scuturându-te să prinzi autobuzul, apoi scuturându-te încerci degeaba să compostezi biletul, apoi, ajungi la baie, că poate te trece, da după atâta scutureală, greu să nimerești unde trebuie, așa că-ți dai drumul, ca în gară, că dacă tot ai fost acolo și-ai scăpat de miros, de ce nu?
Oricum, o să fie o gară ca-n poveste. Și ce dacă, deocamdată, e ca o budă?

A fi sau a nu fi prefect, asta-i funcționtrebarea

prefectS-a schimbat guvernul, s-au schimbat toți care stăteau bine mersi pe scaunele așezate frumos și sigur peste județe, ca să poată să arate cu degetul ce și cum. Evident că Sălajul, așa mic cum e, n-a scăpat, așa că, viszan látásra Vegh, să trăiți dom’ Filonaș. Nu te-am vrut noi fix pe ‘mneata, că l-am vrea pe altu, da ce să vezi, a dracu legea, nu ne lasă să-l ungem pe ălalalt prefect, că n-are ce-i trebuie, adică nu a fost deloc funcționar public, și se știe, dacă nu ești funcționar, nimic nu ești. Așa că, stai ‘mneata aici, până se face funcționar ălalalt, mai mare și mai tare. Da de unde să facem rost de post dintr-ăsta, de funționar cum ar veni? Cum de unde, facem unul, facem și un concurs, pe care să nu vă pună dracu să lasați să-l câștige altu, că vă pesedeim de nu vă vedeți. Și concursul a fost luat cu brio, apoi, că doar de ce s-a luat concursul, s-a renunțat la postul de funcționăraș. Și, uite așa, directiva de la comenduire s-a înfăptuit întocmai, prefectul e ăla care trebuie, așa că totul s-a terminat cu final fericit, da’ nu dintr-ăla ca la tailandezi, nu, ci unu neaoș, de-al nostru, sălăjean.

La răscruce de vânturi… politice

politicaDacă vreți să vedeți cam cum e cu politica pe la redacțiile cotidienelor sălăjene, e de ajuns să citiți materialul cu viitorul consilier județean pedelist, articol apărut în toate cele trei ziare, deodată, ca să nu se supere nimeni. Începem cu Magazinul, unde articolul cu pricina, mic de felul lui, se împarte în două – juma cu de ce, juma cu cine-i ăl de vine, ce firmă are, ce produce firma, ca să știe toată lumea. Adică, un fel de reclamă cu beculețe. Un punct pentru pedeliști. În Grai, o treime de articol, ceva mai mare ca în Magazin, cu de ce, restul, reclamă, tot cu beculețe, plus laude și aplauze furtunoase. Înc-un punct, cu steluță, pentru pedeliști. În Sălajeanul, gata cu aplauzele și cu reclama cu beculețe. Numa’ cine și de ce, nu ca la ăilalți. Un punct. Da’ nu pentru pedeliști. Pentru pesedecine oare?

Sezonul doi: Preasfinţitul trece peste noi

telenovela episcopŞi chiar aţi crezut că Premoniu Preasfinţitul s-a dat pe brazdă după scandalul declanşat în luna februarie, când a ţinut cu tot dinadinsu să-l surghiunească pe părintele Co(stea) în frunte tomna’ la Brebi, pentru că la înmormântarea mamei sale a participat şi părintele Bota? Da, pe naiba! A acceptat, pe moment, o soluţie de compromis, după ce a primit vizita unei bărbi cu scaun la cap, care i-a explicat, mai pe băbeşte, cum stă treaba cu cele sfinte, dar şi-a jurat în sân că atunci când a începe Baba Dochia să-şi lepede cojoacele, să facă tot cum a vrea el. Şi a făcut! Cu alte cuvinte şi-a tot învârtit şi răsucit barba, până i s-au înnegrit degetele de la vopsea şi a dat a doua oară cu biblia de pământ, tunând: Ori merge Coste unde zic io, ori jarul iadului vă mănâncă pe toţi. Adică, cum?! Voi comandaţi în ograda mea sau io?! Vă arăt, io, care cocoş are creasta mai neagră aici! Sau vă închipuiţi, cumva, că m-ar deranja de Coste ar trece la altă religie din cauza mea? Nici vorbă! Măcar a înţelege tătă lumea cine-i şef aici! La Nicula, cu el! O lună! Da’ staţi liniştiţi că nici credincioşii nu s-au lăsat mai prejos, l-au trimis mai în gând, mai pe şleau, într-un loc chiar mai negru decât pleata lui, s-au urcat, duminica, care în maşini, care în autocare, şi duşi au fost şi ei! La Nicula!
Da nici rugile credincioşilor nu au rămas fără răspuns, în timp ce Premăritul şi Preasfinţitul şi Preaînnegritul se tot înfoia pe ouă cum să i-o coacă mai bine la Costea, că nici cei de sus, de la împărăţie, nu vegheau degeaba. Aşa că odată au scris ei o ţidulă şi l-au trimis pe Premoniu la mănăstirea Secu, loc frumos şi cu verdeaţă, să se roage pentru el, dar mai ales pentru cei care i-au căşunat degeaba, că prea i s-a făcut sufletul negru ca mustaţa. Şi dacă tot e acolo, nu ar fi rău să scrie, de batăr o sută de ori, cum e treaba aia cu săpatul gropii altuia.

E Pi, e Pi, e ziua lor, ziua pișercoșilor

piDacă n-aș fi citit, n-aș fi crezut. Pi day. Ziua enigmaticului număr 3,14. Și se sărbătorește cică în toată lumea, că, nu-i așa, cine-i mai număr decât Pi? Și s-au organizat concursuri de memorare a zecimalelor lui Pi ăsta, ba chiar s-au organizat și Pi party-uri, de i-au făcut uitați pe bieții Arhimede, Euclid sau Newton, care nu se pot pune, bă, cu Pi, că ce ți-s matematicienii ăștia pe lângă 3,14? Nimic. Niște oameni. Da’, ia să vedem de ce se sărbătorește când se sărbătorește: e la mintea cocoșului, 3,14 corespunde cu luna 3, ziua 14. Ahaaa. Atunci, propunem o nouă sărbătoare, una și mai și, de două ori și mai și. Deci, dacă în 14 a lunii a treia e ziua lui Pi, atunci, prin deducție logică, în 28 a lunii a șasea e ziua lui PiPi. Trăiască pișercoșii!

Ghidul punerii online

ghidul-punerii-onlinePentru că nevoile și necesitățile au crescut, invers proporțional cu timpul disponibil al fiecăruia de a o face la modul tradițional, cu o plimbare, cafea, suc, un pic de dans și, în final, cu marele final, vă punem la dispoziție un ghid – se adresează doar bărbaților, pentru că ei îs mai bătuți de soartă – despre cum să ajungeți direct acolo unde vă gîndiți, fără alte eforturi, timp și bani pierduți aiurea. Banii oricum îi pierdeți pe parcurs.
În primul rînd, trebuie să fiți conștienți că toate saiturile de întîlniri costă, degeaba vi se scoate ochii cum că ar fi gratuite. La un moment dat va trebui să plătiți.
Oferta de dame este fără număr și fără perdea. Primul lucru elementar de care trebuie să fiți conștienți e faptul că în locurile astea nu veți da peste femei frumoase, bune, simțite și dornice de tandrețe. Astea-s de domeniul trecutului. Al doilea lucru important e să beliți bine ochii la poza de profil: dacă vi se pare că poza respectivei e prea faină ca să fie adevărată, atunci sigur e falsă. În cel mai bun caz e o poză a vreunei actrițe, sub care se ascunde vreo urîțenie grasă și bătrînă. În al treilea rînd, evitați profilurile care sînt tot timpul online: ele au fost create de către foști iubiți, dornici în a le-o răs-pune fostelor; puteți să încercați zile în șir să le stoarceți vreo privire, dar veți rămîne doar la stadiul de cu mouse în palmă. Alea care îți zic direct în profil că sînt interesate de călătorii extravagante și de bolizi de curse… ei bine, încercarea moarte n-are, băgați și voi în profil tot ce vă vine în cap. La urma urmei, depinde de papagalul vostru cum o întoarceți cînd tipa își va da seama că mergeți cu mașina doar la faza cu ia-mă nene.
Alea tipe care bagă un profil de străineze, în spaniolă sau italiană, îs ok. Le trebuie un singur lucru. Valută. Așa că dă-ți drumul și tu cu traducătorul online și începe a aburi. Fă-o profesionist, să nu-și dea seama că singura valută din buzunarul tău e tichetul de masă.
Dacă dispuneți de bani și de toate alealalte necesare, e simplu, doar că trebuie să va obișnuiți cu ideea că chiar și Irinel a rămas calic.
Deci, totul e al naibii de simplu: butonați și butonați, iar și iar, cu simțurile în alertă ca la semafor. Iar dacă ați avut succes și ați marcat, treceți pe la doftorimea de piele. Dacă încă nu vă mîncă, o să vă mînce rău!

Opt anaflori, nouă anaflori

anafloareRău e să fii floare, cum apuci să creşti puţin şi te faci frumoasă, cum, hop, te şi taie careva să te dea la buchet, sau solo, depinde de cerinţe. Şi cum ocazii, sărbători, interese sau pretexte sunt multe, nu prea ai şanse să scapi, dacă eşti floare. Dacă eşti, pe de altă parte, anafloare, ai o şansă din nouă să scapi de bucheteală. Că vine cineva, un soţ să zicem, şi cere un buchet cu nouă anaflori, opt nu-i ok, că nu-i ok, că dacă încă n-ai murit, musai fără soţ să fie la număr. Aşa se zice, da’ ce ştiu eu… Deci, vine un soţ să ia nouă anaflori pentru soţie, că-i zi de sărbătoare, sau că aşa vrea el, soţul. Zis şi făcut. Dă banu’ şi ia buchetul cu cele nouă. Da’ după ce iese cu buchetul la mână, n-are ce face, soţul, şi se apucă să numere, şi nicicum nu ieşeau nouă, tot opt, că număra de la cap, că număra de la coadă, aşa că face cale întoarsă, să o ia şi pe a noua. “Sărumâna, ştiţi, nu-s nouă, doar opt.” Se uită chiorâş florăreasa şi se gândeşte cum să facă să o scape pe biata a noua de la bucheteală, şi, repede, găseşte soluţia. “Domnu’ soţ, sigur ai luat ‘mneata nouă, dar ai aruncat una, ca să vii să iei alta la schimb, te-am prins.” Poftim? Adică cum să arunce una ca să ia alta? Adicătelea, unde naiba-i logica în toată treaba asta, că dacă vrei nouă, de ce să arunci una să fie opt, doar ca să iei alta, să fie, iar, nouă? Tare încurcată toată treaba, şi pentru că nu şi nu, că ştiu io cum ai aruncat-o ‘mneata pe aia, a noua, soţul iese afară înainte să scape ceva pe gură, fără legătură cu florile, şi se duce cu cele opt cu tot. De unde şi concluzia: ce bine-i să fii anafloare, că, aşa cum se vede din toată povestea asta, ai o şansă din nouă să scapi. Până vine alt soţ… sau cine-o mai fi să vină.

Jelui-m-aş şi n-am cui, că tre’ s-agăţ halatu-n cui

dsp2Mare tămbălău şi vâlvă a putut stârni, în Sălaj, ministrul Nicolăescu cu declaraţiile privind desfiinţarea direcţiilor de sănătate publică şi caselor de asigurări de sănătate publică judeţene. Asiguraţi de acelaşi ministru că instituţiile respective urmează să treacă printr-un proces de reorganizare, s-au trezit luaţi ca din oală, tomna’ după cheful de 8 martie, 90 de inşi că tre’ să-şi facă bagajele, că cică e pe cale să le dispară halatul muncii. Şi nu bine au început ei a înroşi firele telefoanelor, ca fundu’ maimuţelor macac, pentru a găsi tălmaci, cititori în stele, ghicitori în cărţi şi interpreţi a limbajului trupului, care să le explice ce şi cum a vrut să spună ministrul, că a şi sărit presa locală să-i întrebe de sănătate. Da’ cum sunteţi, aţi auzit că vă desfiinţează? Apăi numa’ atâta le-a trebuit, că şi unii şi alţii şi-au scos, degrabă, indispensabilii, la uşă, ca să vadă lumea cât de albi şi necesari îs. Angajaţii ambelor instituţii au susţinut, sau cel puţin aşa scrie prin ziare, că munca lor este indispensabilă. Da. Mai ceva ca iţarii lui tata mare au gândit nişte sălăjeni, care s-au grăbit să arunce comentarii cu noroi, speriaţi de atâta alb. Necazul e că, indiferent de subiect, persoană sau instituţie, ei cam atâta ştiu.

Pentru o viață sănătoasă, evitați hapurile UE. Deliriumul prețeptelor necompensate

reteta-medicalaȘtiați voi că bolnavul cela amețit de durere, care a răbdat zile și zile de stare de rău înainte de a ajunge la medicul de familie, care urgent l-a trimis la spital pentru analize, și care, purtat o zi, două, hai trei, prin diferite analize și consultări, de mai are puterea să ajungă la farmacie cu rețeta compensată, ar trebui să știe la perfecție compoziția medicamentelor prescrise de doctori?
Faza e următoarea: cel mai probabil, medicinimea modernă actuală este setată să prescrie pe rețetele compensate doar medicamente străine, chit că toate au variante românești și bașca că cele străine nu intră pe lista de compensate. Și mai costă și un car de bani.
Așa că, în momentul în care ajunge bolnavul la ghișeele (poți zice și gheișele farmaciste, ca unele-s al dracu’ de faine) farmacistelor, ele, privind cu ochi critic și atoatecunoscător rețeta, te întreabă cu bunăvoință dacă nu cumva ai dori varianta românească a hapului străin. Că e mai ieftină. Și se mai și compensează. Ceea ce nu e cazul celeilalte. Și, normal, că ai dori-o, doar nu ești tembel să cumperi ceva mai scump, cînd se poate mai ieftin. Dar apoi vine remarca ca un bisturiu ce taie în carne vie: că varianta românească a hapului are alte concentrații de compoziții, decît cel străinez și că bolnavul are datoria de a cunoaște la fix toate aceste concentrații, pe ambele variante, ca să poată lua o hotărîre argumentată științific în alegerea medicamentului.
Pînă la urmă iei medicamentul străin, că așa e tradiția pe la noi, că tot ce e străin e mai bun, ca, ajungînd acasă și uitîndu-te pe contraindicații, să descoperi că hapul străin e o adevărată bombă umblătoare. O iei și așa. Ce mai contează. Că doară e prescris. Ori scris. Mai rău să nu fie.

Înc-un rând

• Am deschis Graiul de joia trecută, unde, pe prima pagină, se întreabă Marius că pe unde-s bordurile de altă dată, apoi suntem trimiși la pagina 12. Mergem la pagina 12 și, într-adevăr, bordurile nu erau acolo, că erau tocmai în pagina 3. Citim și materialul și ne mai uităm o dată la titlu. Nu de alta, dar în material, unu, inginer de felul lui, spune clar că bordurile care se amplasează la margine de trotuar sunt tot ălea de acu’ 50 de ani, ălea după care oftează Marius. Dacă oftează, că poate ne-a zis direct unde-s, da’ n-am înțeles noi din titlu.
• Rămânem la dilemele Graiului, că, ce să vezi, istoria se repetă, că ne zice Oana cum că-i bai mare, că Sălajul nu poate exporta carne de curcan, da poate s-o halească, asta dacă o s-o găsească prin magazine, că nici Oana nu știe dacă da ori ba. Și, ce să vezi că ne zice unu, director de astă dată, că Sălajul n-are cum să exporte curcani, nu de alta, da’ nu-i are. A dracu treabă!
• Băă, cum se îmbolnăvesc sălăjenii. Tot mai mulți și mai mulți, că așa ne zice Flavia în Magazinul cel sălăjean de lunea trecută. Și nu ne zice oricum, că ne și demonstrează. Adică, ne arată pe degete cum în săptămâna cu pricina au fost la urgență mai puţin cu 19 faţă de săptămâna anterioară, de unde reiese clar și irefutabil că-s mai mulți ca înainte. Ați înțeles?
• Nii, mă, ce miloși sunt ăștia de la finanțe, că dacă mori, te mai amână de la plată, până-n cealaltă viață. Ho, mă, că n-o zic eu, Augusta o zice, în Graiul de joi. Adică, nii, la ea: “Patronii răpuși de datorii sunt amânați de Fisc”. Și cum noi știm din dex că a fi răpus înseamnă să fii asasinat, omorât, suprimat sau ucis, nu mai e loc de îndoială. Deci, să mai zică careva că fiscu-i rău.
• Și dacă n-ai fost răpus de datorii și ești patron, ai grijă ce faci, nu angaja pe alții să lucreze pentru tine, lucrează tu, mă, patronule, da ai mare grijă. Cum de ce? Păi dacă așa zice Cristina în Sălăjeanul de vineri… Că săracii, cu toate că riscă amenzi drastice, angajatorii din Sălaj continuă să lucreze ,,la negru”. Săracii, dacă ei n-or mai apucat să fure, ca alții, care-s plini de bani…
• Da, așa-i, nu prea multă lume are o părere bună despre polițai, da’ să zici că-și pun mintea cu chiulangiii… Adică, mă Marius de la Grai, chiar așa? Degeaba tot apar comentarii la materialele tale cum că îi fi și tu un bredpit dintr-ăsta, sex-simbolul presei sălăjene, cel care își afișează pătrățelele pe facebook, că numa’ nu se potrivește ce-i în titlu cu ce zice sub titlu.
• Atenție cardiaci, cei care ați suferit din plin la meciul povestit așe de frumos de Marius, în Magazinul din 14, câinii-s peste tot. Că altfel, cum ar fi putut universalul dinamovist să pună jos orice minge pe care a pus mâna, ca, de la 11-9 pentru Remat, tabela să arate 13-11 pentru câini. Ham!
• Și, ca să nu zică lumea că Tândală numa’ ce-i strâmb vede, dăm și o bulină albă, pentru cel mai bun titlu, lui Viorel (VV, cum ar veni), care are, în Graiul din 12, pe bune, un titlu de nota 10: “În piață e plin de ‘mere românești’… le aduce un băiat din Ungaria”. Foarte tare!

Scurtișaguri

* Dacă ai drum spre clădirea CNS sau Spitalul Județean și auzi deasupra ta niște cra-cra-uri ciudate și dușmănoase, taie-o rapid din loc. Haitele de ciori din zonă au citit cartea editată pentru porumbei – ”cum să te caci în capul oamenilor”. Au citit-o și au îmbunătățit-o. Riști să te alegi cu o adevărată ploaie de rahat!
* Un telefon civilizat ne-a tras la răspundere, vizavi de un material din Tîndală. Ceva în legătură directă cu omul negru. N-am înțeles bine de ce sîntem luați la cioace tocmai de cei cărora le-am ținut partea. Vorba aia, facerea de bine e ca `terea de mamă!
* Un senator american – crescut, probabil, pe laptele dat de politicienii români – a lansat ideea ca și cicliștii să plătească taxă de CO2. Că emit și ei, la greu, noxe. Brusc, noi, mîncătorii de fasole, ne simțim foarte amenințați.
* Patronul fotbaliștilor zălăuani a luat-o la pupături pe arbitra de genul feminin, care făcea pe tușiera la meciul cu Plimob. Așa, ca de 8 Martie. Cu flori cu tot. Pupat Piața Independeței. Frate, dacă femeile au început să și arbitreze unicul joc tipic masculin, am pus-o rău. Fotbaliștii mai bine se apucă de croșetat. Pe față și pe dos. Ori, pe unde or putea!
* Ne întrebăm și ne mirăm tare, dacă pe polițaii rutieri, ăia originali, foști milițieni, nu-i deranjează că pe lîngă ei, ori în completarea lor, a mai început să circule o altă formă comunitară, care și ea dă amenzi rutiere. Dar, și mai mult ne întrebăm și ne mirăm, cum s-a putut ajunge la un asemenea stadiu de ignorare a legii, ca oareșcari – oareșcari, no name, fără școală să aplice legi sub centura decretului rutier, care este, totuși, o lege organică, nu o hotărîre avortată local?
* Pe coridoarele spitalului din centrul județului se poate circula doar cu oareșce șosete albastre de plastic, trase peste pantofi. Că tot locul e șantier. Plin de burghie, ciocane, moloz și bonfaiere. N-am înțeles prea bine rațiunea șosetelor: îs ca să nu se ducă molozul în saloane, ori ca să nu iasă molozul din spital?
* Am auzit pe o ureche că popimea ortodoxă vrea să-l bage de Dumnezeu în Constituție, ca articol de lege. Așteptăm cu nerăbdare luptele de stradă bisericale din partea catolicilor și al celorlalte neamuri bisericești, că de… vorba aia, nici un Dumnezeu nu-i mai presus de un alt Dumnezeu.
* Noi doar sperăm că spitalele din județ s-au aprovizionat mai bine cu ghips, decît autoritățile responsabile cu curățirea drumurilor, cu sare și nisip. Pentru că la cum a fost, vineri seara, sîmbătă și duminică, pe trotuarele astea cu fițe, pavate, de prin Zalău și Jibou, trîntele cu rupturi de brațe și picioare sigur s-au înmulțit.
* Mulți, da muuuuuuulți șoferi au ajuns cu cracii-n susul mașinilor, fix prin șanțuri, vineri și sîmbătă, după ce cam uitaseră de iarnă și viscol de ală urîcios. Ba, mai mult, majoritatea, văzînd vremea faină din ultimele zile, și-au și schimbat șoșonii la cauciucuri, cu de ălea de vară, așa că pe lîngă faptul că și-au îndoit mașinile, or mai primi și amenzi și nici ăia de la asigurări n-o să-i bage în seamă. Acu, serios, singurul lucru pe care-l mai putem spune, spre mîngîierea sufltetelor acestora, e că iarna nu-i ca vara.

Vine ciclul

* Din ciclul „Orice şut în fund e un pas înainte!“, Lucian Bode, deputat PDL de Sălaj: „Guvernul Ponta trebuie să menţină obiectivul Schengen în topul priorităţilor externe ale României. Eşecul de acum nu trebuie să însemne abandon, ci reluarea eforturilor şi remedierea problemelor. Răspunsul României nu poate fi «nu ne mai interesează», ci trebuie să fie «vom rezolva problemele». România rămâne interesată de Europa, iar USL e obligată să-şi asume acest interes naţional”.
* Din ciclul „Graba strică treaba şi totul e degeaba“, Septimiu Ţurcaş, primarul oraşului Şimleu Silvaniei: „Trebuie să fim realişti, nu trebuie să ne grăbim şi nu suntem de acord să facem niciun fel de şmecherie de genul să cumpărăm un loc în eşalonul al treilea. Erau tot felul de variante, să se joace pe structura de la Halmăşd şi noi să preluăm echipă după. Noi trebuie să ne facem echipa noastră, să ne ducem cu paşi mărunţi şi siguri, acolo unde ne dorim.”
* Din ciclul „Cine mă iubeşte, să nu stea în loc, să vină la joc“, Stelian Potroviţă, preşedintele echipei de volei: „Voleiul este un sport, în care publicul are un rol important. Să vină lumea în număr cât mai mare la Sală, fiindcă avem nevoie de ajutorul publicului. O să discutăm şi problema ca intrarea să fie liberă, însă nu cred că datorită preţului la bilet, oamenii nu vin la Sală în număr foarte mare.”
* Din ciclul „Cum se joacă Popa Prostu“, Radu Nistorescu, preşedintele comisiei şi administrator public al municipiului Zalău: „Dacă ne-au împins cu spatele la perete, am fost nevoiţi să schimbăm abordarea”, “Nu ştiu dacă aţi participat vreodată la o negociere. Nu de alta, dar într-o negociere nu dai toate cărţile pe faţă din prima.”
* Din ciclul „Sângele apă nu se face“, Seres Denes, preşedinte UDMR Sălaj: „Manifestările de astăzi se înscriu în şirul evenimentelor pe care, în fiecare an, noi le organizăm de 15 martie, zi emblematică a maghiarilor de pretutindeni, ceea ce înseamnă lupta pentru libertate, egalitate, fraternitate din secolul XIX, când toată Europa, de fapt, a fost cuprinsă de flacăra Revoluţiei, dar maghiarimea şi-a adus un tribut de sânge mult mai mare decât alte naţii, ceea a rămas foarte adânc imprimată în conştiinţa poporului maghiar“.