DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Archive for: March 2013

Gândește natural: Casa pasivă – casa fără surse de încălzire

casa-pasivaO casă pasivă face posibilă menţinerea, atât iarna cât şi vara, a unei temperaturi constante fără folosirea unui sistem obișnuit de încălzire sau de climatizare – casa se “încălzește” și se “răcește” în mod pasiv. Folosirea căldurii emanate de razele soarelui prin fereastră, precum și căldura emanată de aparate și de locuitori sunt de ajuns pentru menținerea clădirii în perioada rece la temperaturi interioare confortabile.

De ceva vreme tot mai multă lume este preocupată de ideea de a construi o casă cât mai bine izolată, o casă care să aibă nevoie de cât mai puţină încălzire convenţională. Probabil construirea unei case pasive (în adevăratul sens al cuvântului) costă destul de mult. Nu ştiu dacă-ţi mai amortizezi investiţia iniţială cu economiile făcute cu cheltuielile de încălzire a locuinţei. Dar dacă se ţine cont de nişte minime detalii (de amplasament, proiectare, etc) se pot realiza doar cu câteva cheltuieli de construcţie în plus, lucruri destul de interesante.
Important e că geamurile mari să fie spre sud, şi să fie de calitate foarte bună (cu trei rânduri de sticlă etc) pentru a se crea efectul de seră. Toată şmecheria e însă ca vara să minimizeze cantitatea de lumină care-ţi intră în casă (să nu dai banii economisiţi iarna pe căldură, pe aer condiţionat în timpul verii). Se poate astfel proiecta casa, încât iarna, când poziţia soarelui e mai “coborâtă” pe cer, cantitatea de lumină să intre toată în casă, iar vara, o parte din radiaţia solară să bată pe acoperiş.
La casele pasive nu se deschid ferestrele, aerul este ventilat cu recuperare de căldură. Dar este destul de scump şi îţi trebuie o grosime considerabilă la aceste plăci lego. Nu putem face şi noi la fel sau măcar să încercăm să izolăm numai pe exterior, să zicem cu 10-15 cm polistiren expandat, şi ziduri de 30 cm BCA, astfel, probabil, o să ajungem aproape de “casa pasivă”, pierderile fiind numai prin ferestre.
Normal că s-ar aerisi mai des ca să se ajungă la o umiditate normală, dar nu cred că nu lăsăm zidul să “respire” izolându-l doar pe exterior.
Nu putem să facem case în care, la -10 grade celsius, să avem in interior 20 grade fără să pornească centrala? Normal că atunci când facem mâncare ne trebuie o hotă puternică care să absoarbă bine mirosul.

Mulţi zic “Când facem noi, românii, de mâncare este imposibil să nu deschizi geamul “; probabil că aceştia nu au auzit de hote şi, hai să fim serioşi, nu facem în fiecare zi sarmale sau răcituri. Ideea e – cu cât izolăm casa mai bine, cu atât consumăm mai puțin.

Jac: Pemnița Monului. Chiliile Căminului. Piatra `Naltă

Am scos mașina de pe drumeagul bătătorit doar de urmele carelor și am făcut înapoi, pe jos, drumul pînă la ultima casă. Un om îmi iese în întîmpinare, îl salut și-l întreb de Pemniță. Îmi arată cu mîna o direcție pînă spre creasta dealului împădurit, ce mărginea orizontul nostru lumesc, și-mi zice: ”meri pînă sus, acole-i un drum și, na, Pemnița-i chiar sub el”. Ar fi trebuit să fie floare la ureche, dar a devenit un coșmar. Fără să vrea, omul ne-a băgat în cea mai cruntă luptă cu mărăcinişul, stufărișul des și milioanele de țepi mari și ascuțiți ca niște dinți de dinozaur.

jac-salaj-pemnita-monului (11)Tătdeauna-i altăcum!

Căutînd chiliile din Brusturi am ajuns hăpt în cealaltă parte a lumii și trebuia deja să ne obișnuim cu ideea, mai ales atunci cînd vorbim cu oamenii din zonă, că dreapta-i mai mereu spre stînga, ori că sus îi în jos și dacă se anunță vreme faină, sigur ne plouă.
Săteanul care ne-a trimis pe creastă a zis el, cred eu, destul de pe înțelesul său că Pemnița-i cum urci de-a crestulul dealul, sub drum. Doar că putea să adauge că sub drumul de partea noastră, de unde ne uitam spre peștera imaginară, și nu de partea aialaltă sub drum, coborînd versantul. Nu? E logic, de ce să urci pînă la drum, cînd obiectivul e sub drum, înainte de drum, adicătelea sub drumul la care ar trebui să ajungi, dar nu-i nevoie, că-i de partea astalaltă a drumului. Complicat rău.
Și ne mai zice omul să o luăm un pic pe ocolite, că e foarte abrupt așa, de-a dreptul, povață pe care chiar că n-o băgăm în seamă, pentru că n-avem timp de plimbat pe ocolite. Altă prostie. Ceea ce din depărtare părea o pantă dulce, a ajuns să fie un tobogan abrupt, care a scos sufletul din noi. Totuși, fiind încă cu forțele în formă de zile mari, am ajuns sus la drum parcă mîncînd pămîntul, dar cu ochii bulbucați de efort. Fără oprire, am trecut drumul și am început coborîrea pe cealaltă parte, spre Viile Jacului, căutînd o formațiune stîncoasă nu prea mare, dar care să fie acoperită de mărăciniș.
Cred că nu există cuvinte să pot descrie ce a urmat. Stufărișul și țepii ne-au luat în primire, ca niște pînze de paianjen tăioase; au fost momente în care Călin, prins în brațele mai multor crenguțe țepoase, care-l acopereau pînă peste cap, arăta ca la coafor, cu părul pe bigudiuri. Nu te poți lupta cu mărăcinișul. Îți ferești capul și mergi, chiar dacă țepii te trag înapoi și odată cu pașii înainte lași în urmă bucăți de pantaloni, fîș sau piele.
Cînd am văzut că nu mai putem răzbate nicicum, l-am lăsat pe Călin înjurînd, cum niciodată nu l-am auzit, în mărăciniș și am coborît în vale, la niște case, să mai întreb încă o dată de locul pe care-l căutam.
Culmea, omul pe care am dat îmi zice iar de un pîlc de mesteceni tineri, care se vedeau pe versant – ”ăia de sub drum”, dar și el omite să spună că e vorba de partea aialaltă, de acum, a drumului. Așă că, mă bag înapoi în mărăciniș și mă întîlnesc, pe undeva, cu Călin, epuizat și zgîriat la sînge, de țepi. Peștera nicăieri. Deja sub impulsul nervilor mai continuăm, oarecum, răscolirea vegetației dușmănoase, dar fără nici un rezultat. Pînă la urmă, urc, din nou, la drum și mă arunc, cu raniță cu tot, pe iarba de pe margine, aprind o țigară și-mi zic că și de-ar fi să stau o săptămîna pe aici, așa, pînă vine cineva, tot nu mă mai mișc.
M-am calmat după un timp, chiar și distrîndu-mă de Călinul pe care-l auzeam, undeva sub drum, războindu-se cu țepii și vorbind singur. Privind în jur, peste drum de locul în care mă așezasem, văd un copac gros, cu o săgeată mare și vizibilă scrijelită pe trunchi, ce arăta cu vîrful înspre pămînt. Cu siguranță nu era semn de pădurar, iar în momentul ăla îmi pică fisa. Peștera e chiar sub copac. Trec, așadar drumul, cobor sub el, iar gura grotei căutate se deschide chiar în fața mea. Îmi venea să rîd. Urc înapoi la drum și mă pun din nou în fund. Peste vreun sfert de oră apare și Călin, vîlvoi, cu ochii-n flăcări. Apropiindu-se de mine, îi arăt doar, fără vorbă, copacul cu semnul pe el. Încă nu cuplează. Îi zic doar așa, într-o doară: ”coboară!”. Apoi au urmat doar niște cuvinte alese, pe care nici chiar eu nu le pot reda.

jac-salaj-pemnita-monului (10)

Pemnița Monului

Probabil că la începuturi a fost o grotă naturală, dar, în timp, a ajuns să fie cioplită, finisată și, probabil, lărgită. Poți intra ușor pe gura peșterii, iar în fața ta se deschide o încăpere măricică, cît o cameră de garsonieră. În pereți au fost săpate nișe, pentru diferite nevoi. Din prima cameră se poate trece într-a doua, ca într-un apartament. Al doilea sălaș, care comunică cu prima cameră chiar și printr-o ferestruică mică, săpată în perete, are, în fund, chiar și o formă de pat, tot din piatră. Dacă n-ar exista, mai peste tot, urmele retardaților, care și-au scrijelit numele peste tot, probabil că spiritul călugărilor retrași acolo, s-ar mai simți.
Istoric vorbind, se pare că lăcașul reprezintă o biserică rupestră din zorii creștinismului, datînd cam din secolul VIII. Printre săteni i se spune ”pemniță”, cuvînt ce derivă din pivniță, deși mai curînd aduce a temniță. Desigur, toată lumea știe povestea cum că locul ar fi fost sălașul unor sihastrii. Dar, povestea mai recentă care circulă printre săteni este că, în urmă cu circa 30 de ani, în grota respectivă trăia o familie săracă de prin partea locului, care nu avea bani nici măcar să-și construiască o colibă.

jac-salaj-piatra-lata (1)Piatra `Naltă

Cum intrăm in Jac, pe dreapta de pe drumul spre Românași, o ținem tot la dreapta și din centrul satului, pe lîngă școală. Ajungem, astfel, pînă pe un drumeag de la margine, care pe o parte este deja mărginit de dealul Cămin. De fapt, e un zid calcaros ciudat, înalt și abrupt, pe care nu ai cum să-l ratezi. Aici stăm de vorbă cu un localnic, Taloș Simion, care ne spune despre locurile de prin zonă. Tot el ne spune și despre Piatra Naltă, pe care, de fapt, cei de aici tot Piatra Lată o numesc, doar că, se pare că nu prea dau dovadă de prea multă ingeniozitate, dat fiind că fiecare săritoare dinspre Lupoaia și Brusturi încoace e botezată la fel.
Dacă e zid, îl urcăm, asta e lege, deși nenea Simion ne zice că ar fi mai inteligent din partea noastră să o luăm pe ocolite. Fiecare cu înțelepciunea sa, la Taloș Simion ne vom întoarce, căci s-a dovedit a fi un om de mare omenie, iar noi am luat cu asalt Căminul.
Nimic nu pare ceea ce este, nici de jos, nici de sus, dar gresia asta e atît de sfărîmicioasă, încît e chiar o tîmpenie să o cațeri. Dar o facem, doar și pentru faptul că e doar ceva ce ne-a ieșit în drum, iar peste ea și peste șesul de sus, ar trebui să găsim Piatra Naltă. Dacă știi încotro să te uiți, cînd ești pe culmea Căminului, poți vedea umbra Pietrei Nalte. E mult de mers, iar ploaia se așterne peste noi, exact așa cum au spus la meteo că va fi cald și bine. Alte urcușuri, alte coborîșuri. Nenumărate. Dar Piatra Naltă chiar merită văzută: e o construcție naturală perfect verticală, înaltă cam de 25 de metri, în mijlocul căreia se află o fereastră. Cineva, nu se știe cine, a ”sculptat-o” acolo, cu ceva intenție. Nimeni nu știe de ce. Nu e nimic în ea. E doar o gaură făcută de om. Și, destul de recentă. Dacă vrei să te simți ca un adevărat Gannicus, cîntînd beat pe marginea stîncii, poți s-o faci ușor. Cînd privești în jos, hăul de sub tine cu siguranță te îmbată.
Revenim, încet și fără vlagă în sat. E o chestie impregnată în subconștient, ca la legionari. Mergi ori crapă. Urci, cobori, aluneci, te lovești, dar mergi. Nu ai voie să te oprești.

jac-salaj-deal-camin-chilie (3)Piatra Vulpii

Taloș Simion ne așteaptă. Noi, surmenați, coborînd tot pe gresia sfărîmicioasă. Omul ne întrebă dacă nu mai vrem să vedem ceva fain, niște pietre mari, care se află pe cealaltă parte a dealului Cămin. Că ne duce el pînă acolo. Deși nu mai avem nici un chef și nici vlagă-n noi, nu ne lasă inima să-l refuzăm pe sătean. El ne conduce prin spatele casei, pe un alt urcuș. În fața noastră saltă speriată o căprioară. Nenea Simion ne zice că săracele nu au ce mînca și coboară în curtea oamenilor, fără nici o teamă, după mîncare. La fel și vulpile, care, din cînd în cînd, îi mai lasă fără cîte o găină.
Pietrele Vulpii – care-s doi bolovani imenși, îs niște ciudățenii de felul ălora ce n-au ce căuta într-un anume loc, unde nu există urme de rocă. Înalte de peste 3-4 metri, șlefuite, parcă, cu mîna, cu colțuri în unghiuri drepte, parcă-s pogorîte acolo de către o altă civilizație. Nenea Simion ne spune că acolo se ascundeau bătrînii – printre care și bunica sa, pe vremea războiului, cînd nemții bombardau zona. Există nenumărate vizuine de vulpe. Chiar și o grotă strîmtă, care străbate una dintre pietre dintr-o parte în alta.
Stăm apoi la povești cu Taloș Simion și cu Codruța – cîinele lui, un labrador negru superb, cu o privire atît de blîndă și inteligentă, de parcă ar înțelege tot rostul lumii. Omul ne invită la o cafea, un pahar de vin sau țuică, e atît de prietenos și omenos, încît nu știm cum să-l refuzăm politicos, pentru a nu-l jigni. Un pahar de vin, cînd deja umblăm împleticiți de oboseală ar fi chiar ultima picătură. Stăm la o țigară, eu cu nenea Simion, vorbim, Călin cu Codruța, atunci ne spune despre familia care a locuit în Pemniță și despre hribe și ciuperci usturoi care cresc cît farfuria pe dealul Cămin. Un om de o rară omenie. Păcat că-s pe cale de dispariție.

Monumente arhitecturale care deranjează! Românași – Conacul Wass de Tega

conac-romanasi-salaj (3)Aproape că nu există comună în Sălaj, care să nu poarte amprenta istoriei prin urmele lăsate de vechile construcții – conace sau castele, adevărate monumente istorice și arhitecturale deopotrivă. Din păcate, majoritatea acestor amprente istorice au fost lăsate, poate cu dinadinsul, pradă vremii, nepăsării și distrugerilor – cine știe, poate și din cauza unei interpretări tendențioase și dușmănoase a ceea ce a fost Ardealul pe parcursul istoriei.

Valcău, Boghiș, Nușfalău, Pericei, Nușfalău, Șimleu, Almașu, Treznea, Panic, Cehu, Jibou, Zimbor, Sutor, Hida, Surduc, Dragu, Gîrbou, Chizeni sînt doar cîteva localități din județ care, unele, se mai mîndresc, iar altele, doar s-ar mai putea mîndri cu aceste monumente arhitecturale, conace și castele. Istoria rămîne istorie, chiar dacă e scrisă, prin intermediul acestor conace și castele, cu nume de Wesselenyi, Beldi, Teleki ori Banffy.
Cu toate acestea, nu acesta e cazul conacului din Românași, o clădire ce datează din secolul XIX și care, înainte de a ajunge în stadiul de ruină periculoasă chiar și pentru trecătorii din zonă, a fost folosită ca sediu de cazarmă ori chiar moară.

Conacul – o clădire impresionantă, cum se mai poate observa chiar și în stadiul precar de acum, a fost construit de către un anume Wass de Tega, cumpărat apoi de Edumal Thmeodor din Viena, pentru ca, în 1898, să ajungă în proprietatea baronului Gaudemus de Weidhover. Apoi, la început de secol XX, conacul a mai trecut prin proprietatea a două familii de evrei, ajungînd, în cele din urmă, să fie naționalizat în 1948, de fostul regim comunist. Pseudo-arhitecții comuniști, ca să mai șteargă din urmele istoriei, au mai atașat conacului două corpuri, ce chiar nu se integrează în alura de monument arhitectural al construcției.
Acum, statutul de monument istoric declarat asupra conacului nu poate decît să îngreuneze intervenția administrațiilor publice în încercarea măcar de conservare a construcției. Cu toate acestea, primarul comunei Românași, Ioan Buda, ne spune că jumătate din conac a fost vîndut unui întreprinzător din Șimleu, cel care deține și ”Broscăria”, iar că acesta l-a revîndut unei alte persoane din Zalău. Parcă s-ar repeta istoria…
”Noi încercăm să conservăm măcar ce a mai rămas din clădire. Mai ales că a devenit un pericol pentru cei din imediata apropiere sau cei care trec prin zonă. Pe de altă parte, am avut și probleme de furturi de grinzi și alte materiale de construcție, fiind nevoiți să intervenim cu organele de ordine”, a declarat primarul.
Adevărul este, însă, că după peste o jumătate de secol de nepăsare, conacul din Românași, ca multe altele din județ, nu mai are nici o șansă să redevină ce a fost. Ar însemna cheltuirea a miliarde de lei, pentru o restaurare, care, cel mai probabil, nu se vrea nici măcar de către instituțiile care monitorizează construcțiile din categoria monumentelor arhitecturale. Ca în atîtea alte situații, la noi, nimic nu mai are valoare.

conac-hatfaludi-hida-salajConacul Hatfaludi din Hida

Într-o situație asemănătoare se află și conacul Hatfaludi, din Hida, o clădire impresionantă, chiar și acum, în stadiu de ruină. Construcția este vizibilă de pe drum, cu atît mai mult cu cît a fost construită pe un delușor și, cîndva, grădina de flori care o despărțea de lumea comună era de o frumusețe rară.
Conacul a fost construit în secolul al IXI-lea, de familia Hatfaludi, ca dar pentru fiul lor, Istvan. După naționalizare, conacul a fost folosit, mult și bine, pînă în 2001, ca sediu IAS, după care, odată cu febra retrocedărilor, a fost redată moștenitorilor. De atunci și pînă în prezent, conacul a mai schimbat încă vreo 2 proprietari, dar, se pare că degeaba. Anii au trecut peste clădire, fără vreo urmă de reabilitare, conacul fiind acum în paragină.

Pe terenurile extravilane, ciobanii fac legea

oi-salajNu ai cum să nu observi, odată ce ieşi din oraş, cum păşunile şi terenurile necultivate sunt împânzite de turme de oi. Ba, mai mult, în multe sate oile stau de-a dreptul pe uliţă, încurcând pe toată lumea. Însă adevărata problema o constituie câinii care însoţesc turmele de oi, câini care sar la tine, în timp ce pe ciobani îi doar în cot, ba chiar se distrează de trecătorii agresaţi de javrele lătrătoare, trecători care, nu de puţine ori, sunt muşcaţi sau se aleg cu răni încecând să scape de colţii câinilor.

Dar, de ce atâtea oi? Răspunsul e simplu. Odată cu hotărârea de guvern care reglementează sprijinul financiar acordat producătorilor agricoli, persoane fizice sau juridice, care deţin, cresc şi exploatează animale de producţie din specia ovine/caprine, s-au găsit tot mai mulţi interesaţi de creşterea oilor, mai ales că prin hotărârea respectivă se acordă o subvenţie de 40 de lei pe cap de ovină. Sprijinul ăsta financiar se acordă crescătorilor de animale pentru menţinerea competitivităţii acestora pe piaţa UE, se spune, deşi realitatea contrazice asta, importurile fiind încurajate de cei care primesc tot felul de comisioane de la exportatorii din UE, aşa că toată chestia asta cu competitivitatea pare doar o vorbă goală. Oricum, cert e că numărul oilor a crescut foarte mult. Dacă în decembrie 2011 erau 262.645 de ovine şi caprine, în aceeaşi lună a anului 2012 erau cu aproape 50.000 mai multe, conform buletinelor de statistică. La fel, şi producţia de lapte de oaie a crescut de aproape patru ori mai mult în 2012 faţă de 2011. Iar asta înseamnă, pentru deţinătorii de oi, bani, şi, într-o societate în care cu greu poţi să faci profit, asta contează mult, atât de mult încât unii proprietari, mai vechi sau mai noi, de turme de oi îşi angajează ciobani pe bani grei, ba le mai pun la dispoziţie şi rulote în care să stea şi le asigură chiar şi masa.

Toate bune pentru ei, însă sunt foarte mulţi proprietari de terenuri care se plâng de crescătorii de oi, care primesc bani europeni sau de la statul român, dar oile lor păşunează pe terenurile lor, terenuri pentru care ei plătesc impozit la stat. Iar dacă cer socoteală, sunt, în cel mai bun caz, ignoraţi sau ameninţaţi cu bătaia, asta dacă nu sunt luaţi de-a dreptul la bătaie, doar aşa, că aşa vor muşchii ciobanului, asta dacă, în prealabil, au reuşit să scape de colţii câinilor lor. Or statul român, dacă tot acordă subvenţiile astea, ar trebui să ţină cont şi de faptul că terenurile pe care păşunează turmele de oi sunt ale unor persoane care plătesc impozit pentru ele, şi-atunci ce te faci cu acele persoane? Adică, creştem oi pe pământurile altora? Şi dacă da, n-ar trebui şi aceştia despăgubiţi cumva, nu de stat, ci de crescătorii de oi?

Dar să revenim la adevărata problemă – câinii. Nu se poate face nimic în privinţa asta, adică, dacă tot se dau bani europeni, de ce nu se aplică şi legile europene în privinţa asta? Că, în alte ţări, se întâmplă foarte rar sau deloc ca dulăii care însoţesc turmele de oi să sară la cei care trec pe acolo, iar dacă, totuşi, se întâmplă, cei responsabili răspund pentru asta. La noi, cine să răspundă? Ciobanii? Crescătorii de oi? Îi doare pe ei undeva de ceilalţi, şi-atunci, dacă nu eşti iute de picior sau tare pe poziţie, o cam păţeşti. Şi vine primăvara, vine vara, şi tot mai mulţi o să iasă din oraş, pe bicicletă, pe jos sau cu maşina la iarbă verde, plus turiştii care o să vrea să viziteze Castrul roman de la Porolisuum sau Grădina Zmeilor sau orice alt loc dincolo de oraşe, iar cu oile care au acaparat toate terenurile din jur, nu ştiu, zău, ce-o să iasă.

Degustare de vin de Borla: Producătorii borleni i-au cinstit pe sălăjeni cu cel mai bun vin al lor

vinExistă o tradiție în Borla, veche de sute de ani, de pe vremea străbunicilor noștri, cum că familiile, totdeauna cînd fac de mîncare, pregătesc cel puțin o porție în plus, pentru oaspeții inopinați care ar putea să apară, aceștia fiind oricînd bineveniți în casele lor, primiți cu mîncare și vin. ”Cine nu crede, îl invităm să se convingă singur”, a lansat invitația Mate Jozsef, persoana care, în urmă cu 5 ani, a avut inițiativa de a organiza un Festival al vinului la Borla, festival care a devenit deja o tradiție în zonă.

Sîmbătă, circa o sută de producători de vin din zonă și-au oferit produsul degustării, iar festivalul nu se vrea neapărat un concurs al celor mai bune vinuri, ci o reuniune a ”specialiștilor” localnici, împreună cu persoane din județ și din afară, pe tema îmbunătățirii calității vinului din zonă.
Probabil că nu există sălăjean care să nu fi auzit despre vinul de Borla, în special vinul alb de Borla. Muscat-Otonel, Fetească, Feteasca Regală și Rislingul sînt soiurile dominante în Borla, deși ici-colo, oamenii se mai ocupă și de vinul roșu, dar care a cam dispărut din vii încă de pe vremea colectivizării.

Pe dealurile Borlei există butuci de vie sădiți încă în urmă cu 200 de ani, așa că e lesne de înțeles că între producători și viile din zonă s-a creat un fel de simbioză ciudată. ”Noi credem că vinul are suflet. Credem asta cu tărie și de aceea facem munca asta cu multă dragoste însuflețire”, a mai spus Mate Jozsef.
Ca să le fie mai ușor, oamenii din zonă, deținători de parcele de vie a cîte 5-10 ari au format grupuri, ajungînd să se ocupe de terenuri de 20-30 de ari. Astfel, într-un an bun, aproape că nu există familie în Borla care să nu se poată mîndri cu 2000-3000 de litri de vin. Am mai putea adăuga că în zonă sînt circa 400 de familii care urmează această tradiție, deci e ușor de făcut un calcul al producției aproximative anuale de vin.
Dar, deoarece pentru vinul sălăjean e cam greu de intrat în competiție cu vinurile străine de marcă, borlenii se gîndesc la promovarea produsului lor în județ și în țară, ceea ce le-a reușit, pînă acuma, destul de bine.

Mate Jozsef ne-a mai spus că următorul pas în promovarea vinului de Borla ar fi înființarea unui fel de muzeu al vinului, într-un beci de peste 100 de metri pătrați, unde vizitatorii ar putea vedea pas cu pas cum se îmbină trecutul cu prezentul în tradiția producerii vinului.

Romii, petiţii fără frontiere

tigani_romiS-a tot scris de ceva vreme încoace, prin ziarele locale, de scandalurile fără număr în care sunt implicaţi locatarii din blocul de locuinţe sociale C3, majoritatea celor care locuiesc acolo fiind cetăţeni de etnie romă, aşa cum este acum denumirea oficială a ţiganilor, care dau drumul la muzică noaptea, consumă băuturi alcoolice şi provoacă scandal, aruncă resturi de mâncare şi îşi fac nevoile pe lângă blocuri, făcând din zonă un adevărat focar de infecţie. S-a scris şi de petiţiile depuse la Primărie atât de reprezentanţii Policlinicii Salvosan Ciobanca, cât şi de sutele de zălăuani care locuiesc în blocurile din zonă, toţi exprimându-şi nemulţumirea faţă de teroarea la care sunt supuşi de comportamentul romilor din zonă. Însă problema e departe de a fi rezolvată, primarul negăsind încă nicio soluţie, poliţiştii din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Sălaj fiind total depăşiţi de situaţie, cele câteva amenzi date romilor mai mult provocându-i pe aceştia, în timp ce colegii lor de la Poliţia Locală dau vina pe copiii romilor, argumentându-şi, astfel, neputinţa. Bineînţeles, romii strigă sus şi tare că sunt discriminaţi, lucru pe care l-au învăţat rapid că e în folosul lor, numai că discriminarea lor e una pozitivă. Nu poţi să spui nimic fără a fi acuzat de rasism şi xenofobie, chiar dacă nu faci altceva decât să redai realitatea.

La prima vedere, ai fi tentat să spui că asta-i o meteahnă românească, dar, în presa internaţională, au început să apară articole care dezbat exact aceeaşi problemă. În Germania, de exemplu, în oraşul Duisburg, 400 de țigani din România și Bulgaria s-au mutat într-un bloc turn din oraş, rezultatul fiind acelaşi ca cel din Zalău, cetățenii din Duisburg au depus petiții prin care își exprimă nemulțumirea, la fel ca zălăuanii, față de comportamentul romilor, edilul localităţii respective declarând că românii și bulgarii produc mormane de gunoi mai înalte decât el. Ca urmare, tabloidul britanic Daily Mail a realizat un reportaj la fața locului, reportaj care se vrea a fi un avertisment pentru Marea Britanie, în eventualitatea ridicării restricţiilor impuse românilor şi bulgarilor, şi care a băgat frica în britanici, care, spun ei, se simt întru totul îndreptăţiţi să se teamă de o aşa-zisă invazie ţigănească.
Nu doar germanii sau britanicii arată cu degetul înspre romi, fostul ministru de interne francez spunând despre aceştia că sunt “o minoritate foarte criminogenă, de o infracţionalitate extrem de crudă, deoarece folosesc mult copiii” şi că singura soluţie este “să descurajăm venirea acestor persoane şi să le trimitem acasă”. Cât despre comentariile cetăţenilor pe marginea articolelor din ţările respective, mai bine nu.

Bineînţeles, ar fi cu totul greşit să-i bagi pe toţi romii în aceeaşi oală sau să spui că doar ei creează probleme, lucru care nu e nici pe departe aşa. Sunt mulţi care s-au integrat foarte bine în societate, chiar mai bine decât cei de altă etnie, şi care sunt mult mai civilizaţi decât alţii de altă etnie; la fel, nu poţi să-i incluzi aici pe romii căldărari, care trăiesc în felul lor străvechi de sute de ani. Însă, din păcate, sunt foarte mulţi care nu fac absolut nimic, preferând să trăiască din cerșit, furat, alocații pentru copii, fără a-și căuta un loc de muncă și refuzând ofertele de integrare în societate, iar asta îşi pune, din păcate, puternic amprenta asupra întregii etnii.

Un lucru, însă, e sigur: atunci când apar astfel de probleme, reacţia comunităţii europene este aproape la unison – să punem restricţii de liberă circulaţie sau drept de muncă cetăţenilor români şi bulgari (nu romilor), lucru care, în perspectiva aderării la Spaţiul Schengen, nu sună deloc bine.

Acei puţini Don Quijote

tigancusa

Stăteam în maşină, cu geamul deschis, aşteptând să se întoarcă Zoli, ieşit să facă ceva poze cu clădirea veche din Românaşi, când văd o fetiţă de vreo zece, unsprezece anişori, care, însoţită de doi băieţei mai mici, mergea alene pe stradă. Mă văd şi ei, aşa că se opresc, iar fetiţa mă întreabă, aproape automat, fără să-şi dea seama, lucru intrat deja în reflex, dacă-i dau un leu. N-aveam la mine nici un ban. “N-am niciun ban, că altfel ţi-aş da”, îi răspund, apoi o privesc mai bine. Cu obrăjorii roşii, îmbrăcată cu hăinuţe specifice fetelor ţigăncuşe, mă privea cu ochii negri pătrunzători şi sinceri ca şi cum asta ar fi fost tot pentru ea. Văzând că o privesc şi n-o alung, prinde curaj şi se apropie de maşină, cu tot cu puradeii mai mici. “Da, tu, dohăneşti?”, pică întrebarea ei de nicăieri. Zâmbesc şi îi răspund că nu fumez, apoi o întreb, la rândul meu: “Dar de ce mă întrebi, tu fumezi?” Fetiţa pleacă pentru o clipă ochii în pământ, ruşinată, apoi mă priveşte în ochi şi îmi răspunde cât poate ea de sincer, dorindu-şi s-o cred, că nu, nu fumează. “Te cred, foarte bine faci, că eşti prea mică să te apuci deja de fumat.” Se apropie şi mai mult, la câţiva centimetri de mine, iar ochii ei mari şi sinceri, în negrul cărora aproape că puteam să înot, mă priveau intens. Îmi zâmbeşte de-acum larg, îţi aşază mânuţa pe portiera maşinii, cu degetul întins către mine, apoi îmi spune: “Ai părul mare” …

Biata fetiţă, n-are nicio şansă în lumea asta nedreaptă, s-a născut în locul şi timpul nepotrivit pentru ea, peste doi, trei ani, asta dacă supravieţuieşte până atunci, o să fie deja măritată sau, dacă nu, sigur o să aibă deja copil. Un copil cu copil. Iar viaţa ei va înceta să mai fie a ei, va intra în cercul vicios al lumii în care s-a născut. Chiar dacă ea ar vrea şi şi-ar da seama că poate fi şi altfel, e deja condamnată, la fel ca mulţi alţii. De ce? De ce nu se poate să fie şi altfel? Pentru că nimeni nu face nimic, şi aici nu e vorba de oameni, ei oricum nu dau doi bani pe fetiţa cu ochi negri, ci despre cel care se spune că ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui.

Nu mai vreau să aud “necunoscute sunt căile Domnului” sau “crede şi nu cerceta” sau că cei “drepţi” vor avea parte de o lume mai bună. Şi nu e vorba că nu vreau să cred, întotdeauna am lăsat uşa deschisă spre credinţă, dar nu mai pot să cred. Mă uit la ce se întâmplă în jur şi nu găsesc nimic care să mă facă să mai pot să cred. Niciodată n-am auzit ca vreunul care a făcut rău să fie pedepsit, atunci, când ar fi trebuit. Niciodată n-am văzut sau n-am auzit ca cineva aflat în suferinţă sau care avea nevoie disperată de ajutor să fie ajutat, iar aici nu mă refer la actele umanitare care încă mai există, pe ici pe colo. Iubeşte-ţi aproapele – cât de fals sună în lumea asta. Nu, nu sunt de ajuns cuvintele, decât dacă tu, Dumnezeu, dacă tu le spui, nu toţi falşii profeţi şi aşa-zişii slujitori ai tăi. Spune tu, şi te cred. Ori poate că Dumnezeu e ceea ce purtăm cu noi, fiecare, în lumea lui. Poate că toţi suntem propriul nostru Dumnezeu, şi-atunci trebuie să ne convingem pe noi înşine să credem că poate fi şi altfel. Cei care putem. Acei puţini Don Quijote dispuşi, încă, să lupte cu morile de vânt ale lumii. Uşa e deschisă…

Liber la crima în masă

alimenteCînd nimic altceva nu mai contează, decît profitul rapid și mita, atunci consumatorul e sortit pieirii. Dacă subiectul în cauză nu ar fi atît de negru, sincer, mi-ar veni să rîd la zecile de reclame difuzate pe toate posturile, în legătură cu viața sănătoasă și cu hrana adecvată. Dar, pînă la urmă, nici în apa care e recomandabil s-o bei în fiece zi, nu mai poți avea încredere. Cea de la robinet e contaminată la greu, paradoxal, ca să devină potabilă, iar cea din sticle, plată, s-ar putea să fie îmbuteliată din fîntîna cine știe cărui vecin, probabil adevărate oaze sau crescătorii de bacterii.
Dacă vă amintiți, totul a început să iasă la iveală anul trecut, odată cu castraveții din Spania, contaminați cu cine știe ce chestii nasoale. Totodată, cam de un an, doi, a început și isteria vizavi de carnea de pui și porc umflată la greu cu antibiotice. Iar acum, în acest început de an, totul a luat-o razna: pești oceanici cu viermișori, legume și fructe cu pesticide la un nivel inimagibil, peste limită (ca și cum ar exista o limită normală pentru corpul omenesc de a înghiți otrăvuri…), lapte contaminat și pînă și brînză sau caș făcut doar pe bază de apă, sare și e-uri. Am putea să nici nu mai amintim de toate sucurile așa zis ”naturale”, care, evident, îs doar pe bază de cine știe ce coloranți. Ori pîinea cea de toate zilele, pufoasă și burdușită cu amelioratori.
Pică oamenii din jurul nostru, parcă loviți de trăsnet, și toată lumea se miră cum persoane mature se duc dintre noi în floarea vîrstei. Stresul, lipsurile, alergatul zilnic după cele trebuincioase, combinat cu lipsa de mișcare și alimentația nesănătoasă, ne-au condamnat deja la extincție, deși procesul e lent. Dar inevitabil.
Nu mai poți avea încredere în nimeni și nimic. Nici măcar în țăranul acela rumen la față și cu privirea mustind a sănătate, care îți vinde, cică, lactate proaspete la piață. Chiar și ei s-au emancipat deja și amestecă smîntîna și cașul cu cine știe ce alte ingrediente, ca să tragă bine la cîntar.
Iar cînd te gîndești că administrațiile locale și centrale au atîtea organe de control, care ar trebui să ne mențină securitatea alimentației, dar n-o fac, singurul loc sumbru în care te poate duce rațiunea ta de om care trebuie să se hrănească, ca să poată trăi și munci, este nepăsarea, iar asta în cel mai optimist scenariu. Dar cînd, rar, vezi că afaceriști cu alimentația publică sînt doar amendați cu cîteva sute de lei, prinși otrăvind mii și mii de oameni, atunci deja paranoia ar trebui să-și facă loc în toate simțurile tale native de supraviețuire. E sau nu crima în bucate o crimă în masă, un genocid cumplit, lent și mîrșav făcut cu acordul tacit al autorităților?

Va fi o gară ca-n povești. Deocamdată pute. Du-te, trenule, du-te!

gara-zalau-constructieȘi-o să fie o gară ca-n povești, de s-or da toți călătorii jos din vagoane, numa’ să poată să privească cu gurile căscate de admirație la minunea de gară, cum nu s-a mai văzut. Ba mai mult, poate c-or să se inventeze și bilete de tren cu câștiguri, ca la loto, și nimeni n-o să mai meargă la zilele orașului în centru, toată lumea o să stea buluc pe peron, s-asculte glasul roților de tren, dând din cap pe ritm, la unison. Așa se zice și poate că așa o să și fie. Da’, deocamdată nu stă nimeni cu gura căscată, decât dacă nu-și poate reveni după ce intră să cumpere bilet, în gara viitoare minune, și dă cu nasul fix în putoarea de budă, de-ți vine să te deschei la șliț și să te slobozi fericit pe pardoseală. Și, dacă, totuși, reziști și nu cazi după ce deschizi gura și ceri bilet și-ți intră mirosul de budă și pe gură, nu numa’ pe nas, ieși cât poți de repede pe peron, că nu se știe dacă prinzi trenul. Că așa am văzut că au pățit săracii, unii, care au venit ei la și 20 de minute, să prindă trenul de și 24 de minute, da tot degeaba. Că trenul fix pleca, mai repede cu patru minute, că probabil mecanicul credea că-i altundeva, după ce o fi făcut cunoștință, și el, cu mirosul. Și ăștia, călătorii, or pus gură de la gură și or tras niște versuri despre mama lor și cine i-o făcut, doar așa, ca să se încălzească, că de se să se supere că ei or rămas și ca proștii în gară și cu biletele pe post de hârtie igienică, lucru care, dacă te iei după mirosul din gară, nu-i tocmai de lepădat. Bine, ca să scape de parfumul dulce de gară, ăia de la gara viitoare minune au deschis toate ușile, că da de, da de, dar ce te faci cu frigul? Nicicum nu-i bine.
Da’ oare o să schimbe și trenurile? Nu de alta, da dacă își vâră dracu coada și, când vrei să mergi undeva, unde-o fi, dai peste tiriflișca aia ca două cutii legate una de alta ca să nu se piardă, ăla ești. Că după ce te scutură tiriflișca, o oră, două, printre scaunele de lemn puse mai mult de piedică, când, într-un final, ieși din cutii, mergi tot scuturându-te să prinzi autobuzul, apoi scuturându-te încerci degeaba să compostezi biletul, apoi, ajungi la baie, că poate te trece, da după atâta scutureală, greu să nimerești unde trebuie, așa că-ți dai drumul, ca în gară, că dacă tot ai fost acolo și-ai scăpat de miros, de ce nu?
Oricum, o să fie o gară ca-n poveste. Și ce dacă, deocamdată, e ca o budă?

A fi sau a nu fi prefect, asta-i funcționtrebarea

prefectS-a schimbat guvernul, s-au schimbat toți care stăteau bine mersi pe scaunele așezate frumos și sigur peste județe, ca să poată să arate cu degetul ce și cum. Evident că Sălajul, așa mic cum e, n-a scăpat, așa că, viszan látásra Vegh, să trăiți dom’ Filonaș. Nu te-am vrut noi fix pe ‘mneata, că l-am vrea pe altu, da ce să vezi, a dracu legea, nu ne lasă să-l ungem pe ălalalt prefect, că n-are ce-i trebuie, adică nu a fost deloc funcționar public, și se știe, dacă nu ești funcționar, nimic nu ești. Așa că, stai ‘mneata aici, până se face funcționar ălalalt, mai mare și mai tare. Da de unde să facem rost de post dintr-ăsta, de funționar cum ar veni? Cum de unde, facem unul, facem și un concurs, pe care să nu vă pună dracu să lasați să-l câștige altu, că vă pesedeim de nu vă vedeți. Și concursul a fost luat cu brio, apoi, că doar de ce s-a luat concursul, s-a renunțat la postul de funcționăraș. Și, uite așa, directiva de la comenduire s-a înfăptuit întocmai, prefectul e ăla care trebuie, așa că totul s-a terminat cu final fericit, da’ nu dintr-ăla ca la tailandezi, nu, ci unu neaoș, de-al nostru, sălăjean.