Valencia toată e îmbrăcată într-o lumină caldă, de vară. Din hotelul nostru situat în centrul modern şi nou al urbei o pornesc puzderie de străzi în toate direcţiile, fiecare mărginite de palmieri, chiparoşi şi lampadare. Ăsta e unul din primele detalii care-mi atrag atenţia, frumoasele lampadare din fier forjat, negru şi cu braţe încolăcite suplu în partea nouă a oraşului, de culoare albă şi mai elegante, cu boluri rotunde atârnând ca albe perle marine în zona cu clădiri vechi. E frumoasă tare Valencia şi te invită să o cunoşti la pas, să-i străbaţi molatec fiecare străduţă pierdută între ziduri când strălucitoare în lumina bogată, când muiate în tonuri de galben, ocru şi roşu. De peste tot, râd în soare ferestre înguste şi înalte. Unele sunt pe faţadele unor clădiri bătrâne de sute de ani, bijuterii ale arhitecturii spaniole, şi privindu-le, le ghiceşti imediat rolul de străjer împotriva căldurii şi a zăpuşelii. Alte ferestre, la fel de înguste, dar îndrăzneţe prin colţuri şi sticlă, trădează modernismul şi te fac să pricepi că ascund în spatele lor birouri ori apartamente de lux.

Labirint cu preţiozităţi

Când şi când, afli ba pe dreapta, ba pe stânga câte-o veritabilă fortăreaţă ori citadelă de piatră roşie ori ruginie, cu vreo inscripţie care te lămureşte că te afli în faţa unui sediu de instituţie publică, dar care în negura trecutului a fost vreun palat ce a văzut bătălii şi lupte pe zidurile înalte.
Bulevardele largi sunt mărginite de portocali, în care portocalele par decoraţiuni suspendate cu fire invizibile. Străduţele mici, însă, din zona veche a oraşului, creionează un labirint de-a lungul căruia, dacă te încumeţi să-l străbaţi, dai peste sumedenie de surprize şi preţiozităţi. Mie-mi plac bunăoară magazinele vintage, în care pe umeraşe atârnă rochii de muselină, în stilul anilor ’50-’60, ori cu sertare unde se odihnesc mănuşi din dantelă ori macrame, laolaltă cu viniluri. Sunt multe magazinele astea, se ţin lanţ unul de altul, încât şi babe-ul meu intră la un moment dat în joc şi găseşte o pipă lucrată în lemn alb şi un pumnal maur. Îmi mai fac cu ochiul tonetele de îngheţată, iar la un colţ, găsim şi un anticariat micuţ, care te ispiteşte cu cărţi în două geamantane vechi şi uşor prăfuite, aşezate direct pe trotuar.

Mercat Central

La un moment dat, când în faţă ni se înalţă o clădire cu un brâu colorat din mozaic şi cu o inscripţie care ne spune că e una din principalele pieţe valenciene, ne hotărâm să intrăm. Peste tot, tarabe cu mărfuri dintre cele mai diferite, de la mezeluri şi jambon, soiuri de peşti şi fructe de mare, până la legume şi fructe exotice. Imensa hală are deasupra o cupolă uriaşă, al cărei mozaic de sticlă colorată îţi reţine atenţia cel puţin cât mărfurile comercializate. Minunat!

Prânz tradiţional

În Piaţa Redonda ne hotărăm să prânzim. Alegem o masă la unul din multele restaurante ce-şi aşteaptă muşterii sub soarele amiezii şi comandăm. Patatas bravas, somon, măsline şi calamarcito. Bucatele ne sunt aduse surprinzător de repede şi sunt delicioase. Pe lespezile pieţii rotunde poposesc porumbeii. Mai încolo, câţiva copilaşi şi-au lepădat sandalele şi stau cu picioarele în apa artezianei centrale. Îmi place liniştea umbroasă a locului. Pe un zid citesc că piaţa a fost construită de Salvador Escrig în 1840 ca un spaţiu destinat comerţului cu peşte şi carne.

Biciclete şi jogging

Din toate direcţiile, turiştii se revarsă pe străzi valuri, valuri. Sunt de toate naţiile, limbile, porturile şi culorile. E un amestesc viu, care se mişcă şi care te-ar purta cu el ore în şir. Ajungem într-un alt loc care mi-a mers la suflet, un parc sub formă de brâu ce vrea să înconjoare oraşul. E plin de arbori vechi şi alei şi poduri şi răzoare lungi de flori, care când îşi fac loc printre gazonul tuns scurt, când se caţără de-a dreptul pe ziduri ori pe parapeţii podurilor, ca într-o fugă după soare. E incredibil câtă lume cu biciclete sau pur şi simplu făcând jogging. De fapt, e o constatare care mi s-a menţinut în fiecare din zilele petrecute în provincia valenciană: oamenii ăştia mănâncă sport pe pâine şi bine fac. De aia, poate, sunt tare multe perechile de bătrânei pe care le-am întâlnit plimbându-se când în ritm vioi, când agale, la ceas de seară, şi pe care, poate, acasă, în România, i-aş întâlni mai degrabă pe holuri ori paturi de spital. Dar nu în Valencia, nu când e atâta soare în jur, şi culori calde, şi marea cu valuri la doi paşi, şi sport de ţi-e mai mare dragul şi un aer de perpetuă relaxare şi vacanţă.