Am început liceul. Odată cu începerea lui simt că am pierdut ceva. Acel ceva e o parte din copilul din mine. Bucuria, curiozitatea și nerăbdarea de a începe școala, parcă sunt toate ruinate.

Am pătruns încet într-o lume nouă, pe care o văd cu alți ochi. Parcă oamenii sunt mai indiferenți, mai reci. Te tratează deja ca pe un adult deja format. Dintotdeauna am iubit copilul din mine. Surâsul, zbenguiala, jocurile, poveștile și bucuria erau parte din mine. Oare chiar le-am pierdut? Poate nu în totalitate, pentru că în sufletul meu încă mai licărește ceva: dorința puternică să fac din acei oameni reci, oameni mai buni, mai îngăduitori.

Dacă ați citit cartea „Micul prinț“ acolo se regăsește dialogul dintre prințișor și vulpe. Vulpea îi spune acestuia că nu are prieteni. Mirat, prințul zice că poate să fie unul dintre prietenii ei. La această replică, vulpea spune că până nu o îmblânzește, acesta nu-i poate fi prieten…Acest dialog are o însemnătate profundă. Oamenii mai întâi trebuie să se îmblânzească, să fie buni, îngăduitori, până se vor împrieteni.

Încerc să îmblânzesc oameni. Privesc oarecum cu frică societatea plină de oameni indiferenți. Sunt în căutarea unor oameni frumoși, blânzi, solitari. Când îi găsesc, copilul din mine se reactivează. Surâd, sunt fericită, îmi vine să iau oamenii în brațe. Alteori privesc amărâtă realitatea crudă. Oricum, încerc să-mi găsesc fericirea în lucrurile mărunte.
Până una alta mai zâmbesc, mă bucur și încerc să îmblânzesc oameni…caut priviri sincere și zâmbete calde.