Dragi şimleuani, azi vom vorbi despre circuitul apei în natură! Este o lecţie foarte importantă, aşa că, vă rog să fiţi foarte atenţi! Pentru început, vom delimita zona pe care o vom studia, şi asta pentru că procesele care stau la baza circuitului apei nu se aplică în toate zonele la fel.
Studiu de caz: Zona la care facem noi referire azi este legheleul de lângă staţia Petrom, unde se află un puţ de apă potabilă, cunoscut de şimleuani ca „apa de la Peco”. Acest puţ,  este masculul doamnei puţă, şi împreună formează un cuplu mixt. Cuplul are o relaţie veche şi nici nu dă semne că s-ar încheia prea curând. Domnul puţ este des vizitat de oameni care doresc să-şi umple cu apă bidoanele goale, însă nemulţumiţi de lungul timp de aşteptare, îşi golesc propriile bidoane pline, recte vezici cu pipi, în proximitatea domnului puţ. Din cauza faptului că prin zonă nu sunt buzi publice – că deh, până mă duc la Petrom să îmi fac nevoile, vine altu la apă şi pierd numărul de aşteptare – substanţele lăsate de om ajung direct în pământ, proces numit infiltraţie. Pentru că răzbunarea e multă şi constantă, ea ajunge până în străfundul pământului, mai exact în pânza freatică. De acolo, prin forţa naturală a lucrurilor, apa, împreună cu noile substanţe necuprinse în tabelul lui Mendeleev, îşi croieşte traseul spre „gura de vărsare” a puţului. Din acest moment, începe vânătoare preţioaselor molecule de H2O cu impurităţi. Dat fiind faptul că puţul întotdeauna dă pe dinafară, are loc şi procesul de evaporare ca urmare a umidităţii din zonă, formându-se nori de joasă altitudine care nasc noi precipitaţii. Aceste noi precipitaţii nu fac decât să afunde în adâncuri succesivele precipitări (pișu) ale animalului biped. Şi tot aşa, ciclul continuă, până când cineva se va trezi să amplaseze o cameră de supraveghere ca să vedem dacă aceste procese prin care e silită apa să treacă nu vor include ulterior şi nişte procese la purtător.