Politicienii români și-au găsit o nouă minge de ping-pong: pădurea. Și, pentru că dă bine să te dai ecologist, toți politicienii și-au descoperit, brusc, dragostea de pădure. Bine, și-au descoperit-o ei acum 25 de ani, tot atunci când vânzările de drujbe au crescut vertiginos, iar buzunarele se umpleau la fel de repede cum dipăreau copacii din pădure.

Eee, acuma, toți sînt ca niște fete mari surprinse că ele n-au știut că, și dacă au folosit prezervativ, s-a dus dracu’ fecioria. Și, în timp ce austriacul cel voinic râde cum știe el, adică pe nemțește: “Der ha, die ha, das ha!”, politicienii români dau vina unii pe alții. Aici, e drept, toți au dreptate, că, sigur, dacă strigi “hoțuuuu!” între politicieni, n-ai cum să greșești. Ăilalți, aplaudacii, așteaptă semne, ca să știe ce să spurce. Mai ales că, acuma, după ce țara a fost luată înapoi (da, chiar, la cine era?), iar tropăielile manifestațiilor se auzeau până în Austria, acuma, dacă tătucul, pardon, Der tătucul, zice că nu-i chiar rău dacă se bărberește pădurea, că-i cu concurență, iar concurența face bine la economie, nimeni nu mai urlă din toți bojocii “Uniți, salvăm!”, iar tropăielile sînt mai mult niște șușoteli, și ălea pe la colț de stradă, ori prin niscaiva poze cu îmbrățișări. În rest, dă-le-n mă-sa de păduri, comisionu’ să trăiască! Ori, poate, o fi zis Der tătucul mai multe, dar unii români, să ne fie cu iertare, n-am învățat limba germană… încă, așa că n-am prea înțeles ce o fi vrut să zică în interviurile date pe la televiziuni din Germania. E adevărat, pe la televiziunile din România e și destul de greu să dai interviu, că, până să apuci să deschizi gura, nu mai poți de la atâta scuipat în direct – marcă românească înregistrată în ultimii 10 ani de bulibășeală jegoasă, așa că, dacă ai gura uscată, de la emoții, ori de la dat din cap, semn că da, vindem tot, ieși din studio sub formă de Homo Scuipatus, o corcitură ciudată între cocalar, manelist și politician mioritic.

Între timp, Der tătucul, în codrul lucrului bine făcut, a rămas la Der Stop și de la capăt, vorbe folosite la nevoie, atunci când nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Spre liniștea noastră, a nepoliticienilor, sperăm ca “de la capăt” să nu însemne capătul pădurii.