Expresie nealterată a identităţii naţionale şi a rezistenţei prin cultură, omul izvor, Tudor Gheorghe – orchestră, teatru şi român înainte de toate, i-a făcut pe zălăuani să-şi îndrepte spatele cu mândrie şi să aplaude cu pieptul plin de o emoţie împărtăşită de întreaga sală – emoţia de a fi român.
Spectacolul a acoperit, aşa cum ne-a obişnuit Tudor Gheorghe, texte excepţionale, versuri şi pilde de Marin Sorescu, toate expuse cu mult umor, aducând în centrul atenţiei adevăratul folclor românesc. Dar dincolo de spectacol, de umor şi ironie, cel care a făcut piepturile să vibreze de mândrie a fost spiritul viu şi neîntinat a lui Tudor Gheorghe, care a venit să demonstreze, încă o dată, că veşnicia s-a născut la sat.

Cu o memorie de invidiat, a făcut câteva remarci la spectacolul „Lecţia“ de anul trecut, pe care l-a susţinut în aceeaşi locaţie – Sala Transilvania, şi a remarcat micile schimbări intervenite între timp. Cu acelaşi umor de bun gust a făcut observaţii referitoare la Eurovision şi la ce se mai întâmplă prin ţară şi prin lume şi a dat drumul sunetului de cobză, acompaniat de astă dată de „The Best of Taraf“, mai exact Virgil Iordache – vioară, Floricel Gheorghe – ţambal, Liviu Preda – braci şi Ionel Feraru – contrabas.

Şi dacă s-a întrebat cineva de ce „The Best of Taraf“, când ştim cu toţii că Tudor Gheorghe nu e prieten cu englezismele şi li se împotriveşte cu toată fiinţa, persiflându-le ori de câte ori are ocazia, ei bine, pentru că: „Trăim alături de o generaţie fascinată de limba engleză, care bagă englezisme d-astea şi cand e cazul şi când nu e cazul. Atunci, ca să mă amuz, am zis „The Best of Taraf“. Şi dacă tot am ajuns la explicaţii, o dăm şi pe asta: „Am fost apostrofat, uneori, cu pseudo eleganță intelectuală, că după ce am făcut spectacole cu orchestre simfonice și coruri academice n-ar trebui să mă cobor la un amărât de taraf, fie el și tradițional. Răspund pentru cei care mă înțeleg: Mă înalț, dragilor, alături de taraf! Lângă ei mă simt mângâiat de Guguianu și Brâncuși, lângă ei îi aud pe Enescu și Zamfir, care-mi șoptesc cum trebuie să rămân. Să rămânem. Credeți-mă!”.

Cât despre publicul zălăuan, el a fost cucerit întru totul de farmecul lui Tudor Gheorghe, de sunetul de cobză, de membrii tarafului, care cu zâmbetul pe buze sorbeau şi ei umorul şi ironia fină a maestrului, ca şi cum l-ar auzi pentru prima oară. Momentele muzicale cu piese care nu mai sunt difuzate de mult pe posturi, asta dacă au fost difuzate vreodată, cu cântece atât de vechi încât au fost uitate chiar şi de cei care trăiesc în zonele respective, dar de o frumuseţe în care se regăseşte chiar esenţa poporului român, au alternat cu momente de izvor în care universul profund uman, tradiţia şi identitatea naţională au fost expuse cu atâta pasiune încât pur şi simplu a făcut sala să vibreze, să rîdă, să plângă şi să aplaude în acelaşi timp. Maestrul le-a redescoperit bărbaţilor cine sunt femeile, cum au fost cândva, ce înseamnă viaţa omului modern şi care sunt esenţele pe care le pierdem renunţând încet, încet la a promova tradiţiile, în favoarea kitschurilor de orice fel. Atmosfera s-a încins pe final, iar de la atâtea vibraţii, o parte din spectatori s-ar fi prins la joc pe sunetele armonioase ale muzicii lui Tudor Gheorghe, dacă ar fi avut spaţiul necesar.