În ultimii 10 ani, am plecat din România în Germania, de-acolo în Londra unde am locuit și lucrat alți câțiva ani, am revenit pentru un an jumătate în România, apoi ne-am mutat iar în Germania, unde suntem și acum. M-am obișnuit atat de mult cu mutatul în sine, încât nu știu unde ne vor prinde anii de pensie și nici măcar urmatoarea decadă. Îmi pot construi și reconstrui spațiul numit “acasă” cu ușurința cu care alții merg să cumpere pâine la magazinul din colț.

Și în tot acest timp, am învățat să țin foarte puține lucruri lângă mine. Nu chiar cum zice latinul în proverbul “Omnia mea mecum porto”, dar nici departe nu sunt. Păstrez îndeaproape mai ales chestii de suflet și aici includ fotografii (slavă Domnului că există Android și posibilitatea de stocare a pozelor în Cloud!).

Ce vreau să vă zic e că dintre toate pozele cu bunica, asta făcută în septembrie, cu ea, stand bancă pe terasă, mi-e cea mai dragă.

Mă trimisese in casă după un prosop curat, dar cotrobăind prin dulap, am dat de un teanc de stergare pe care nu le mai văzusem de când aveam vreo 10 ani. Bucuroasă nevoie mare, le-am luat în brate și fuga înapoi pe terasă.

– Buni, uite ce am găsit!

– Eh, îs ștergurile țesute de măicuța în război. Două le-o țesut când încă era tânără.

– Știu! Dar nu mai speram să le ai!

– Astea le-am ținut, că mi-o fost dragi și mi-o plăcut modelul. Restul nu le mai am. Dar și cu astea, nu mai am ce face, numa’ stau acolo în dulap.

– Mi le dai mie?

– Haha! Ti le dau. Da’ ce-i face cu ele?

– Le duc în Germania.

– Du-te și dă-mi pace! N-ai tu acolo dosoaie de șters vasele? Astea ți-or trebui?

– Nu le duc să șterg vase, ce-ți veni?

– Da’ ce-i face cu ele? Că astea nu-s șterguri de pus pe pereți.

Am făcut picnic. Și am întins mâncarea pe ștergarul țesut de (stră)buni Carolina. Și mâini micuțe de 3 ani jumătate și mâinile soțului german și mâinile mele au luat prânzul având alături ceva lucrat de mâinile străbunicii, cu zeci de ani în urmă, într-o casă mică din Mirșid.