În casa bătrână, de pe Calea Zălaului, nu a existat niciodată curent electric. În lumea Mirșidului de altădată, prin anii celui de-al Doilea Război Mondial, bunica băgase de seamă cum casa se lumina când se lăsa seara de la o lampă.

– Mi se păre așe frumos cum casa se lumina, dintr-odată, și tătă lumina se-împrăștie pe pereți. Când s-aprindie lompa, mă trăjiem mai aproape, să văd cum se face. Iară când am fost mai mare, m-o lăsat să o aprind și io.

– Cam cât erai de mare, când te-au lăsat să o aprinzi?

– Păi, să fi fost de 12-13 ani. Până atunci, nu.

– Dar cine o aprindea, de regulă?- Nu era cineva anume. Câteodată o aprindie moșucu’, câteodată mămuca ori măicuța, care cum se nimere în casă când se-nopta. Luau încet sticla de la lompa jos și, c-on chibrit, aprindieu fitilu’ și dup-aia punieu sticla la loc. La noi, lompa era agățată de grindă, deasupra la masă, și ave așe ca un acoperiș de tablă, cu floricele rozosin și verzi, care făcie ca lumina să să ducă în tătă casa. Era frumos tare!

– Era lampă cu petrol?

– Cu petrol dară! Cam o dată la cinci, șase săptămâni merem la bold să cumpărăm un liter de petrol. Merem cu o sticlă de acasă și acolo ne turna dintr-o canistră de tablă cu un tolcier.

 – Cam cât era prețul la petrol?

– Asta nu mai știu, da’ știu că trăbuie să avem grije să nu folosim prea mult.

 – Nu aveați lumânări?

– Ce lumânările lu’ soare să avem?

– Păi de schimb, știu eu? Ori când mergeați seara în sat, de la unul la altul, cum vedeați dacă nu era curent electric?

– N-am avut noi pe atunci lumânări. Când merem sara ori noaptea în sat vediem de la lună.

– Și când nu era lună? Ori era noros?

– Atunci merem numa’ așe. Știem drumu’ și cu ochii-nchiși, ulița și casele și porțile și și dacă era să o luăm peste grădinile oaminilor, nu era să nu știi feștecare grădină și ocol și prun. Iară din loc în loc, se vidie câte o fereastră luminată și știei că era o casă si că-n-lontru’ e o lompă.

 – Nu vă era frică că se sparge lampa?

– Frică nu ne era și încă sticla se spărjie bugăt de des. De multe ori, sticla s-afuma și trebuie să o iei jos și să o ștergi pe dinăuntru cu o cârpă udă. Da’ cum apăsai on pticuț mai tare, se spărjie și trebuie alta.

– Și aveați de unde?

– Avem, că tătdeauna avem vreo câteva sticle de schimb. Le luam de la bold.

– Îmi amintesc de o stelaje, aici în camara casei unde stăm acum, pe care, când eram eu mică, erau mai multe sticle de lampă, toate foarte prăfuite. Pentru asta erau, de schimb?

– De schimb, da. Când ne-am mutat aici, le-am luat cu noi, și lompa la fel. Aici am fost trasă curent deja, da’ lompa tăt am adus-o. Nu ne-o mai trebuit, da’ mie mi-o fo’ tare dragă și de lucrurile care ți-e dragi nu te desparți.