Dacă-i toamnă, e cu otravă. Așa s-au gândit oamenii, ăia răi, că ăia buni sunt cu iubirea la ei, în lesă, și au pus de-o deratizare masivă, așa se scrie și se zice. Cei vizați – șoarecii și șobolanii. Așa că toamna se numără nu numai bobocii, ci și rozătoarele. Ălea moarte. Deși, mai există o șansă pentru șobo și șori, recte oamenii cei umani, care iubesc animalele de nu mai pot de atâta iubire. Că de abia ce s-a mai tăiat macaroana isteriei în masă, cu proteste și cururi bătute de pământ, de când cu câinii vagabonzi. Așa că, acuma, că tot și-au declarat iubirea față de animale, ne așteptăm la proteste mai ceva ca în cazul câinilor, că rozătoarele – surpriză, animale de origine – sunt mult mai multe decât câinii de pe stradă, plus că la șobo nu există șanse de adopție și nici adăpost unde să fie ținuți, fie chiar și pentru două săptămâni.
Pe vremuri se citea despre ce va fi să fie în mațele ofrandelor închinate zeilor. Mațe n-am văzut pe stradă, da’ am văzut niște urme lăsate de șobolani în fuga lor de iubirea omenească, care traduse ar putea suna cam așa: “Băă, tovarăși rozătoroși, nu vă faceți probleme că vor să ne omoare umanii, că, uite, când a fost vorba de frații noștri câini, s-a făcut un zid al omeniei umane omenești, de i-au făcut scăpați. Iar ăia mușcă, mai și omoară când se scapă; noi n-am omorât pe nime’ și nici n-am mușcat, noi avem treabă numa’ pe ascuns, să nu deranjăm pe nime’. Plus, dacă trebuie, învățăm și să dăm pufos din coadă, să ne uităm duios pe sub sprâncene, ba chiar și să stăm sluj. Așa că io, șoboșef, zic că mai avem o șansă – există oameni care iubesc animalele, care, n-are cum altfel, sigur ne scapă de la mazilire. Uite, vedeți ce de-a bunătățuri ne-au lăsat? Mmmm, gustos. Ooo, stați puțin, că parcă mă apucă cufureala și parcă mă înțeapă ceva, cam ca cianura roșie montană, da’ cu două picioare. Pfui, a naibii chifteluță. Știam eu că-i prea bună ca să fie pe bune. Băăă, unde fugiți care încotro? Mda. Uite o lopată deasupra existenței mele. La vie se futu. Chiț. Pleosc.”