Mereu când ajung în Germania mă apucă o bucurie imensă să circul pe străzile şi autostrăzile nemţilor. Asta, şi să-mi cumpăr din prima brutărie chifle de-alea adevărate, scoase din cuptor, să le frâng în două de mi se-mprăştie pe haină puzderie de firimituri mici de coajă brumărie şi să le savurez ca pe nişte delicii de restaurant cu stele Michelin. De cum am ieşit din aeroportul din Cologne (Köln), am luat în primire maşinuţa închiriată şi primul drum a fost – evident – la o brutărie. Prima chiflă am mâncat-o acolo, în faţa vitrinei, pe trotuar, împărţind-o în două cu zâmbete de-alea ecuatoriale întinse pe faţă. Şi-apoi am purces să tăiem pe autostradă spre sud ţinutul Rheinland Pfalz. Pe româneşte, ar veni Renania Palatinat, dar mie-mi sună ciudat, aşa că mă mulţumesc cu formularea nemţească, în timp ce mă las în voia drumului.

Sătucul lui Heidi

Germania e încă verde la graniţa dintre toamnă şi iarnă, iar câmpurile se aştern cuminţi unul după altul între bucăţi de pădure. Mai decişi să-i dea frigurlui ce-i al frigului, arborii sunt aproape goi, lipsiţi de frunzele colorate care mie mi-s atât de dragi. Şi satele sunt pregătite de iarnă. Când după un ceas lăsăm autostrada şi virăm pe o şosea îngustă, ce urcă în curbe printre dealuri, casele încep a-ţi face cu ochiul de-o parte şi de alta a asfaltului. Şi uite cum mă simt ca în sătucul lui Heidi! Fiecare poartă şi fereastră e atât de frumos împodobită de iarnă, încât la fiecare cotitură mă minunez ca un copil. Ce-mi place mie la germani e felul ăsta al lor de a scoate tot ce e mai bun şi mai frumos în obiectele vechi. Un ulcior ciobit – şi nu, nu e unul de-ăla ciobit artificial şi cumpărat de la vreun magazin chinezesc – are în el o tufă de Crăciuniţe, iar într-o pereche de cizme de gumă, uzate şi roase la talpă, o mână harnică a înfipt câteva crengi de brad şi globuri roşii. Dincolo, în loc de poartă la verandă, în balamale a fost prinsă iscusit o roată de car, pe spiţele căreia se odihneşte o fundă mare şi roşie. Atâta grijă la detaliu nu am văzut în UK, nici în Franţa şi nici în vizitele mai lungi ori mai scurte făcute în Italia. Şi nici acasă, la noi, deşi recunosc că unele lucruri au început uşor, uşor să se mişte. Satul spre care ne îndreptăm e aşezat tot pe coline, iar panta e atât de abrubptă încât mă întreb cum o scot şoferii la capăt când e polei. Opusă cu noi, o culme are în vârf doar un turn înalt de piatră, semn al unei cetăţi demult locuite, cum sunt atâtea pe ambele maluri ale Rinului. Când tragem în faţa hotelului, cobor din maşină zicându-mi că prima ţintă a călătoriei mi-am atins-o: să mă bucur cum trebuie de sătucuri de poveste. Iar dacă am avea şi puţintică zăpadă…

Bune ca pâinea caldă

Al doilea punct pe lista mea revine iar la chifle, pateuri, pâinici cu seminţe şi alte patiserii. În general, nu sunt un om care să se alinte când e vorba de mâncare, ba dimpotrivă – mă mulţumesc cu feluri simple. Când vine, însă, vorba de chestii cu coajă crocantă, abia scoase din cuptor, e musai să adulmesc, să gust şi să compar cu amintirile care au legătură toate cu cozonacii şi pâinea bunicii. Aşa se face că dimineaţa la micul dejun inspectez fiecare coş şi taler ascuns sub ştergare de pânză. Avem croissanturi, patru feluri de pâine cu seminţe, pateuri simple sau negre, două feluri de pâine neagră şi chifle. Oooo! Ce răsfăţ! Ce răsfăţ! îmi zic, punându-mi pe farfurie două felii diferite de pâine, un strugure şi patru feliuţe diferite de brânză. Masa este chiar lângă fereastră, încât să putem cuprinde cu privirea dealul cu turnul de care deja v-am povestit. Întâi atac strugurii şi brânzica, sunt exact ca un şoarece care muşcă savant, cântăreşte gustul şi aromele şi-i concluzionează lui babe care fel şi de ce e mai bun. Patiseria o las la final, să mă bucur de ea la cafea, aruncând pe îndelete când priviri suave lui babe, când de-alea iscoditoare către turnul de vis-a-vis. Oare cum arată de-aproape? Dar când o fi nins şi acoperit de omăt?

Ştiri în germană

Îmi plac ştirile, alea bune, consistente şi unde sursele se încrucişează măcar două, dacă nu trei. Şi-mi era dor tare să le aud în germană, la tv. Aşa se face că, bifând ţinta trei din listă, la răstimp de seară, mă aşez între perne pe canapea şi iau la rând programele de ştiri nemţeşti. Babe îmi dă pace să mă fac stăpână peste telecomandă şi eu butonez în neştire, comentând subiecte şi punând întrebări acolo unde cuvintele în germană se dovedesc prea complicate pentru înţelegerea mea. Dincolo de geamul ferestrei a început să ningă şi fulgii curg uşor, spre bucuria noastră. In dimineaţa a doua, sub stratul de omăt, tot ţinutul pare schimbat şi ne dă ghes la bulgăreli şi plimbări pe sub geană de pădure. Vecinul nostru, turnul, ne face cu ochiul şi îl imortalizăm în câteva fotografii. E frig tare, se văd aburii la fiecare respiraţie, dar nouă ne place. Mini-vacanţa asta e exact pe gustul nostru. E frumos tare să prinzi două anotimpuri în ţinutul Rinului, când din punga de hârtie chiflele răspândesc miros proaspăt şi cald.