Uneori bucuriile de toamnă vin pe neaşteptate. Indiferent cât le-ai anticipa, cât ţi le-ai fabrica în sertarul de visuri, te iau prin surprindere, vă zic, iar sentimentul e absolut delicios. Aşa a fost cu lucrările lui Cornel Brudaşcu, pe care ştiam – vuise presa în septembrie – le găzduieşte Tate Modern din Londra pe simeze, le primeşte frumos şi galant şi le dă lor o întreagă încăpere expoziţională, timp de luni bune, din septembrie anul curent până în ianuarie, când gerul Bobotezei o pune cercei de gheaţă la ferestre. Demult îmi făcusem planuri de plimbări lungi şi creţe, care să aibă ţintă taman galeria londoneză, cu a ei expoziţie „The World Goes Pop”, ca să îmi bucur sufletul şi să îmi astâmpăr dorul cu ceva de acasă, dar nu ştiu cum se face că mereu plimbările luau alte străzi şi se pierdeau întotdeaua departe, în alte colţuri de oraş. Numai că de data asta, de data asta frumoasă, miraculoasă, spumoasă şi delicioasă, paşii au ştiut exact unde să se îndrepte, de îndată ce am ieşit de la metrou. Ştiţi furnicăturile alea mărunte, ca nişte bobiţe de piper, care te încearcă invariabil când primeşti şi despachetezi un cadou? Aşa eram eu urcând scările până la etajul al treilea al galeriei. Şi-mi venea să ţopăi mărunţel, agaţată de mâna lui babe, care mă tot punea să-i repet iar şi iar numele lui Brudaşcu, să-l înveţe şi el să-l pronunţe. Iar când am ajuns în sală şi mi-am lăsat privirile să se odihnească pe culorile lucrărilor, pe detalii de galben aprins ori roşu burbon, pe o chitară, pe un obraz niţel întors, pe o mână cu degete lungi şi fine, pe o frunză întoarsă înăuntru ce mie-mi sugera un năvalnic cireş… am ştiut că undeva, acolo în încăpere cu Cornel Brudaşcu, mă simt acasă. Practic, „The World Goes Pop” ca întreg descrie nespus de meşteşugit fenomenul pop-art al anilor 60’-70’, oferind vizitatorilor nu mai puţin de 160 de lucrări create de artişti din America Latină, Asia, Europa şi Orientul Mijlociu.

Cornel Brudaşcu este singurul artist român selectat pentru această expoziţie. Născut în Sălaj, la Tusa (1937), dar mutat de ani buni la Cluj, Cornel Brudaşcu a declarat recent pentru Tate Modern că până la această expoziţie nu s-a considerat artist pop. Diger informaţia, în timp ce păşesc de la un tablou la altul. Aici e „Chitaristul” – preferatul meu şi al lui babe, dincolo e „Compoziţie”, pe celălalt perete sunt „Tineri pe şantier”, ulei pe pânză, ulei pe pânză iar, rostesc în mine sacadat, să nu cumva să tulbur festinul de culori. Cornel Brudaşcu are lucrări în colecţii de stat şi muzeale din Bucureşti, Cluj-Napoca, Bistriţa, Galaţi, Zalău, în timp ce multe altele sunt grupate cuminţi în colecţii particulare din Franţa, Ungaria, SUA, Spania, Olanda, Africa de Sud, Venezuela, Elveţia, Suedia şi în palatul regelui Hussein al Iordaniei. Lucrările care au poposit în sezonul toamnă-iarnă actual la Tate Modern au venit din colecţia artistului, din cea a patrimoniului Muzeului de Artă Cluj, din cea a Muzeului de Artă Vizuală Galaţi şi din colecţia Hendrikse din Olanda. Şi-n timp ce tot ce ştiam, adunasem ca informaţie, citisem online îmi picura în suflet, am ştiut brusc că trebuie să-l iau pe pictorul de acasă la mine acasă. Să-l pun la noi pe perete, să-mi ţină mie de urât şi să-mi spună poveşti prin fiecare culoare. Pe deplin fericit cu ideea mea, babe chiar mi-o ia înainte: „Hai să-l luăm pe <<Chitarist>>”, îmi zice, în timp ce poposim la magazinul cu de toate ce precede expoziţia. Şi-l luăm, în print, că buzunarul nostru nu şi-ar permite ever un original. Şi ca să nu fie singur „Chitaristul”, mâinile-mi, privirea şi sufletul se întind cu drag şi spre „Portrait of a young woman”, a lui Meredith Frampton, ulei pe canvas din 1935. E frumos aşa, îmi pare totul melodios şi jucăuş, iar zâmbetul meu e ecuatorial când îl aud pe babe spunând cu accent nemţesc, în timp ce achită, cum că „Brudajcuuu” e preferatul lui din „The World Goes Pop” şi că şi Clujul e „nezzpuss de frumoss”.