Mori de apă ce învârt stropi aruncând curcubee către soare, izvoare limpezi şi răcoroase, covoare de muşchi în întunecimi ademenitoare, pălării carmin cu buline, flori pistruiate, clopoţei de munte, verde crud mirosind a început de vară, umbre alungite de brazi peste cărări de munte, vârfuri cu căciuli de zăpadă, cai fremătând libertatea în nări, dăngănit îndepărtat de talangă, şi parcă te-ai aştepta să-ţi iasă în faţă Lizuca şi Patrocle.

E altă lume amu’…

Abia se crapă de ziuă şi prinde soarele a arunca o geană de lumină peste brazi, rouă, iarbă şi flori, că badea Gheorghe Avram, la cei 91 de ani, roboteşte deja pe lângă casa lui din vârful dealului, pregătindu-se să coboare în sat, la Arieşeni, cu sacul în care rânduieşte cu grijă trei ciubăraşe de dimensiuni diferite. Dar mai întâi se îngrijeşte ca jumătăţii lui, acum slăbită şi bolnavă la pat, să nu-i lipsească nimic. Dă drumul din grajd celor două vite să pască pe lângă casă şi bea o cană de lapte proaspăt, făcându-şi cruce şi scuipând în sân: „Dumnezo’ cu mila, sper să am noroc azi, să vând batăr un ciubăraş di aista, ca-apoiu’ ne-om mai descurca câteva zile.“ Cu un baston, căruia i-a înfipt un cui mai zdravăn în vârf ca să-l poată folosi împotriva lighioanelor pe care le întâlneşte, uneori, pe drum, dar care-i sprijin de nădejde şi la coborâtul şi urcatul dealului, cu sacul alb de rafie în spinare, cu un clop maroniu ce numără câteva zeci de ani, un pulovăr deşirat, nişte pantaloni de stofă, aceiaşi – fie vară, fie iarnă, o vestă albastră şi o pereche de adidaşi, la care nu se mai cunoaşte culoarea, o ia la vale. E destul de sprinten pentru vârsta lui, şi dacă îl scapi câteva clipe din ochi, rişti să nu-l mai vezi dintre brazi. Ia în fiecare dimineaţă cabanele şi pensiunile la rând, în speranţa că şi-a găsi ceva muşterii la ciubăraşele din lemn de brad, pe care le face tot el, de mână, cu mezdreaua, şi le decorează cu un cui înroşit în foc. Uneori mai dă peste câte cineva care să vrea să cumpere un ciubăraş sau putină, alteori trec zile întregi fără să se îndure cineva de el. Dar tot nu se lasă şi coboară în fiecare zi din vârful dealului, şi uneori se întâmplă să treacă pe la aceeaşi pensiune de două ori într-o zi. Aşa l-am surprins de bună dimineaţă, intrând în curte şi măsurând din priviri numărul maşinilor parcate, ca să-şi facă o idee de clienţii cazaţi şi dacă are sau nu vreo şansă să vândă ceva. A încercat cu nădejde uşa şi dacă a văzut că nu e nimeni prin preajmă, a plecat mai departe, că deh, până în sat mai este şi domnii iştea cine ştie cât mai dorm şi dacă nu îl prinde ploaia pe drum, poate ajunge până la Gârda, că acolo vin domni şi mai mulţi să urce să vadă peştera aia cu gheaţă, la Scărişoara. He, heee, că mult a mai bătut el dealurile astea cu căruţa plină de ciubere de toate felurile când era tânăr. Până hăpt departe pe la Zalău şi Satu Mare şi a trebuit să înveţe şi ungureşte, să se poată înţelege şi să-şi crească clientela. Acuma’ nu îl mai ţin puterile să facă atâta amar de drum şi nici nu mai cumpără lumea ca atunci, că acum sunt prăvălii din alea mari cu toate cele, din plasticuri colorate. Nu mai vor nici tinerii să înveţe a face ciubere, că amu’ tinerii merg pe la studii prin Jermania şi alte străinătăţuri, e altă lume amu’şi nici nu mai găseşti altu’ ca badea Gheorghe care să umble pe la Ocol, să-şi caute lemnu’ potrivit, pe care apoi să-l meşterească cu răbdare câte o zi întreagă cu mezdreaua până din mâinile lui iese un ciubăr cu model, numa’ gata bun de folosit.

N-am luatu’ o pirulă în viaţa mea

„Nu e o meserie uşoară, şi eu am învăţat-o de la tata meu, când încă eram copchil şi cu asta mi-am câştigat traiu’, că am tot umblat cu căruţa prin ţară şi am vândut. Am şi eu un ficior, dar el nu-i cu din aistea, el a mers la şcoale’ înalte, mai vine din când în când să-mi ajute la treburi. În trei săptămâni va începe cositul şi a vini şi el p-acasă. Mai am şi o nepoată.“ Cu sănătatea stă bine badea Gheorghe şi n-a luat o pastilă în viaţa lui, i-au cam căzut în schimb dinţii şi nu mai aude chiar atât de bine, dar mezdreaua o mânuieşte şi cu ochii închişi. Iernile nu mai sunt nici ele ce au fost, şi de câţiva ani încoace poate coborî în sat şi iarna, să-şi afle muşterii, care sunt mult mai mulţi atunci, că vin la schi şi la săniuş. Atunci se umple satul de atâta freamăt, maşini, fum şi gălăgie, că uneori noaptea se aude până sus la căsuţa de pe deal, semn că e rost de luat sacul de rafie în spate şi coborât printre nămeţii albi. Atunci badea Gheorghe e doar o pată întunecată ce alunecă uşor pe întinderea albă, lăsând în urmă o cărăruie pe care o caută de fiecare dată la întoarcere, la lumina stelelor. Dar iarna e încă departe şi până atunci, badea Gheorghe se bucură de fiecare zi în care reuşeşte să vândă un ciubăr, iar astăzi e una din acele zile, pentru că după ce a tras o tură pe la toate pensiunile din sat s-a întors la cabana de dimineaţă şi a vândut unul din cele trei ciubăraşe. Aşa că badea o poate lua din loc sprinten spre căsuţa din deal. Şi chiar de s-au adunat norii şi stă să plouă, nu vrea nici în ruptul capului să fie dus cu maşina, că doar ce dacă se udă, tot aşa se şi usucă şi poate pe drum se mai întâlneşte cu vreun muşteriu şi apoi lui nici măcar nu i se stă să intre în bolizii ăia mari, când el a mers de când se ştie numa’ pe picioare şi cu căruţa. Ce să caute el în maşinăria aia în care nici aeru’ nu miroase a aer şi merge atât de repede încât nu-şi poate auzi nici măcar gândurile. E drept că nici cel mai rapid armăsar nu te duce aşa iute ca maşina, dar nici nu poate merge pe cărăruia pe care badea Gheorghe şi-a întins paşii de-atâtea ori, încât o recunoaşte şi cu ochii închişi, şi de pe marginea căreia îşi tot culege plante ale căror leacuri numai el le ştie.

Multe tulnice am prăpădit până am învăţat să cânt

Pe vremuri, oamenii nici nu prea coborau de pe dealuri, şi când vroiau să se anunţe de una sau alta, luau la mână tulnicul şi scoteau sunete numai de ei ştiute şi înţelese. Acuma’ nu mai ştie lumea nici de tulnic, îl ţin doar de muzeu. Doar tanti Sofia, ce a fost învăţătoare, îl mai scoate când şi când şi cântă la el crâmpeie de acorduri moţeşti transmise din bătrâni, ca să-şi bucure oaspeţii. Nu e deloc uşor să scoţi sunete din tulnic, şi toţi care încearcă se lasă repede păgubaşi, dar tanti Sofia a învăţat când era copil şi mergea cu vitele la păscut pe dealuri la Panteşti. Multe tulnice a prădit şi ea până a reuşit să înveţe, dar nu s-a lăsat păgubaşă. Trebuie să-ţi ţii buzele într-un anumit fel şi să împingi aerul cu forţă, lăsând sunetele să se rostogolească prin lemnul de brad, până ţâşnesc la suprafaţă. A încercat să-i înveţe şi pe copii, dar nu prea a reuşit, că-ţi trebuie multă răbdare şi exerciţiu. Într-o cămăruţă şi-a încropit şi un muzeu, unde a tot strâns la obiecte de tot felul dar nu îl deschide decât atunci când ştie că are cui îl arăta. Acolo ţine tanti Sofia şi iile, trăistuţele şi costumele populare cusute de ea. Şi chiar dacă oamenii precum badea Gheorghe şi învăţătoarea Sofia cu respect pentru meşteşugurile şi tradiţiile cu care au crescut atâtea generaţii de moţi sunt tot mai puţini, acolo sus, pe dealuri, Ţara de Piatră şi-a păstrat farmecul. Iar dacă ai timp să stai să priveşti şi să asculţi, ai să vezi căsuţele cu acoperiş ţuguiat ale moţilor, în care, în urmă cu 40 de ani, mai trăiau încă familii cu trei generaţii şi în care acum au rămas doar ultimii păstrători de tradiţii autentice. Ai să vezi căprioare adăpându-se la izvor, cai alergând liber cu coama în vânt, fremătând libertatea în nări, ai să auzi ursoaica ţinându-şi puii aproape şi lupul chemându-şi haita, şi dacă ştii să mergi fără să tulburi natura, poate ai să vezi şi râsul.