De cele mai multe ori, bucuriile mărunte sunt cele mai aproape de suflet, iar multe din ele au legătură cu familia, cu casa părintească. Altfel spus, cu acele noţiuni cu care uneori ne place să jonglăm aşa de bine încât le diminuăm importanţa, le facem să pară facile şi le tratăm ca pe un bun orişicând la îndemână. Dar uite că la o analiză mai atentă a naturii umane, balanţa asta forţată pe care adesea ne-o impunem este răsturnată de principii pe cât de simple, pe atât de frumoase. Nu degeaba recunoaştem răspicat că nicăieri nu-i mai bine ca acasă şi nu în zadar admitem că – fie bună sau rea – aşchia nu sare departe de trunchi.
Şi despre asta vrem să vorbim astăzi, despre principii trainice, despre cum e să creşti învăţând să ai mereu coloană vertebrală, despre cât de vital e, până la urmă, să vrei într-adevăr să înveţi şi să ai şi de la cine.

Sfat şi alinare pentru un orfan

Iar Iuliu Maniu a avut. În casa de la Bădăcin, casa pe care ne străduim să o salvăm de la ruină şi distrugere, caracterul său a fost modelat încet după cel al părinţilor, aşa cum ei la rândul lor au învăţat ce înseamnă să fii Om de la cei dinaintea lor. Iar în şirul celor mulţi, pe care i-am reunit în formula „cei dinaintea lor”, Simion Bărnuţiu – cunoscut generaţiilor actuale din cărţile de istorie – avea un rol bine definit de unchi pentru tatăl lui Iuliu Maniu. Mai exact, pentru Ioan Maniu (tatăl lui Iuliu, n.r.), Simion Bărnuţiu era unchi din partea mamei, suflet drag şi apropiat unde Ioan, zis Ionaş, căuta sfat şi alinare mai ales că îşi pierduse propriul părinte la numai 2 ani.
Orfan pe jumătate, este lesne de înţeles că băiatul şi-a făcut încă din anii de şcoală un model din figura eroului paşoptist, mai ales că acesta a fost cel care l-a susţinut moral şi financiar de-a lungul anilor petrecuţi în bancă.
Şi vremurile nu erau defel uşoare, iar timpul istoric nu avea nici atunci prea multă răbdare.
La Blaj, unde urma cursurile liceale, elevul Maniu trăia foarte greu, cu “ţipăul” (pâinea gratuită pe care o primeau de la Mitropolie elevii săraci) şi cu “zeama” săracă, gratuită de la bucătăria Seminarului teologic, unde zilnic era un cazan de ciorbă pentru elevii săraci. Aşa spun documentele păstrate în arhivă şi tot ele îl amintesc pe Simion Bărnuţiu ca fiind în plină activitate: drumuri la Viena pentru audienţe la împărat, ajutorul pe care trebuia să-l trimită celor de acasă, toate îl făceau să aibă o situaţie materială destul de grea. Şi totuşi, din puţinul său, Bărnuţiu îşi susţine nepotul la şcoală, mai ales că băiatul Ionaş îşi pierde şi mama în tulburii ani 1854-1855.
Orfan acum de ambii părinţi, Ioan Maniu risca să rămână copil de pripas, însă Bărnuţiu se implică şi mai mult. Îl ia în grijă, îl ajută să-şi achite şcoala şi îi orientează încet, încet cariera profesională. Şi nu rareori scrisorile unchiului către nepot aveau în ele sfaturi şi cuvinte de care băiatul să se agaţe când jalea şi lacrimile îi dădeau târcoale. “…Tare m’au întristat şi pe mine moartea mumă’ta ţi’am fost scris însă că să nu fii peste măsură supărat şi îngrijat, pentru că pe anul viitor te voi ajuta ca să continui studiile precum ţi-am fost promis şi mai înainte”, îi scria Bărnuţiu nepotului în 1855.

Convorbiri tête à tête sub părul din Dealul Ţarinii

Sigur, pentru noi totul poate părea o poveste cu iz de carte veche. Hai să facem însă un exerciţiu de imaginaţie: cât au însemnat rândurilea acestea negru pe alb pentru un copil care şi-a iubit enorm părinţii şi care se simţea nefericit că nu şi-a cunoscut tatăl şi că mamei n-a reuşit să-i răsplătească sudoarea, necazul şi grija pe care a avut-o pentru ai săi? Am spune că au însemnat Totul. Iar aşa, de la cuvânt la cuvânt se deprinde coloana vertebrală şi se clădeşte caracterul. De altfel, în vara lui 1854, înainte de a pleca la Iaşi, Simion Bărnuţiu a petrecut la Bădăcin nouă zile, având lungi convorbiri cu nepotul Ionaş, sub părul din Dealul Ţarinei, împărtăşindu-i crezul său naţional, dar şi discutând starea economico-politică a vremii.

Liberul arbitru

Un alt lucru demn de apreciat este modul în care Bărnuţiu şi-a pus amprenta asupra desăvârţirii profesionale a celui pe care l-a luat sub aripa sa. Într-un timp în care spusa părintelui era literă de lege şi nu erau acceptate abateri la de ea, Bărnuţiu nu doar că nu îşi impune ideea, dar îi lasă nepotului de a alege ce i se potriveşte mai bine firii sale. Doar sfaturi clare şi simple, pe care tânărul în formare să-şi construiască deciziile – un lucru pe care noi, lumea nouă – adesea îl uităm şi îl călcăm în picioare. „Scrie-mi la ce ai mai mare aplecare, la studiile juridice sau cela politechnice (matematică, fizică, arhitectură, techincă etc). Las în voie aţi alege care vei voi, numai atât abserv, că cu toată ştiinţa legilor numai la atâta ajungi ca să fii scriitor dintr’un protocol în altul, un biet de impiegat care depinde de la grazia tuturor; mai mult poţi folosi dacă înveţi bine ştiinţele politechnice, şi eşti şi mai liber şi mai perfect, mai ales în timpul de astăzi, când este atâta vorbă şi atâta lipsă a reforma agricultura, industria, comerciul, şi prin acestea şi soartea societăţii… Apoi despre aceea am cugetat, oare cum ar fi mai bine: să absolvezi teologia, sau să o laşi într’atâta, şi să te apuci de alte studii pe anul viitor?”
Mulţumită acelor îndemnuri de a gândi liber, Ioan Maniu a întrerupt teologia, dar nu a ales nici tehnica mult recomandată de unchiul său, ci a preferat Dreptul. Se scuturau ramurile de frunze arămii pe malurile Dunării în toana lui 1855, când Ionaş al nostru se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Pesta. Scopul lui – de a deveni jurist, pentru a “sta faţă cu orice inamic al românilor” şi a apăra “dreptul neviolabil al naţiunii” lui – îl regăsim mai târziu la fiul său, Iuliu Maniu, trecut din generaţie în generaţie, ca pe lucru de preţ din lada de zestre.
Urmează ani universitari, ca 1861 să-i aducă lui Ionaş diploma de doctor în ştiinţe juridice. Iar corespondenţa dintre el şi Bărnuţiu continuă, cu rânduri scrise aplecat pe hârtie. Dacă din scrisorile lui Simion Bărnuţiu s-au păstrat puţine, din cele scrise de Ioan Maniu se poate reconstitui evoluţia sufletească a nepotului şi atâtea momente importante din viaţa unchiului. De altfel, bogata corespondenţă dintre anii 1851-1864 (anul morţii lui Bărnuţiu) a fost donată de către Iuliu Maniu Bibliotecii din Blaj.

Când moartea mai taie un suflet

După cum ziceam, timpul nu avea nici pe atunci prea multă răbdare, mai ales cu oamenii. Tot printr-o scrisoare, Ionaş află că la Iaşi Bărnuţiu este grav bolnav şi cu sufletul împovărat, merge să-l aducă acasă. Drumul la Bădăcin nu se poate face, însă, din cauza stării de sănătate mult prea grave a celui căzut la pat, aşa că nepotul stă la căpătâi şase săptămâni, îngrijindu-l. Când într-un final iau drumul Ardealului, într-o trăsură special confecţionată din ordinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, moartea îi aşteaptă nerăbdătoare În Valea Almaşului. Bărnuţiu nu mai apucă să facă ultimii 50 de kilometri de drum şi nu-şi mai vede Bădăcinul drag, soartă pe care, la aproape un veac mai târziu, o va avea şi nepotul său Iuliu Maniu, care şi el moare printre străini.

Testament şi paralelisme în timp

În Testamentul său, scris în anul morţii, Simion Bărnuţiu, îl însărcinează pe “nepotul drag din Bădăcin” Ioan Maniu să se îngrijească de tipărirea manuscriselor sale. Iar Ionaş îşi dă osteneala şi le tipăreşte, iar mai apoi, în anii ce urmează, se îngrijeşte de sora lui Bărnuţiu, Gafia, de nepotul Dumitru Bărnuţiu şi de fiul acesteia, Petru Pop, din Bădăcin, care era student. Cei trei trebuie să primească de la Ministerul Intrucţiunii Publice 60 de galbeni, salariul lui Simion Bărnuţiu pe două luni, dar cererea făcută de Ioan Maniu este refuzată. Motivul – Bărnuţiu nu mai are nimic de încasat de la acest minister – este incredibil de actual, de parcă istoria se vrea rescrisă cu aceleaşi cuvinte şi fapte la anumite intervale exacte. Dar Ionaş nu uită anii de corespondenţă cu Bărnuţiu, anii de sprijin şi gând bun. Cât trăieşte, se îngrijeşte şi îi susţine din averea sa pe mătuşa lui Gafia şi pe nepoţi, achitându-le acestora inclusiv cursurile şcolare.
La un an după moartea mentorului său, în 1865, Ionaş o ia în căsătorie pe Clara Coroianu, iar din fericita lor căsătorie au rezultat nouă copii, printre care şi marele om politic de la Bădăcin. Iar povestea este dusă mai departe. Undeva, o mână stă întinsă celor care au mai mare nevoie, undeva un buzunar are mereu bănuţi pentru copiii care vor să înveţe. Fie că mâna este a lui Simion Bărnuţiu, a lui Ionaş – eroul nostru de astăzi – sau a lui Iuliu Maniu, un Om care a învăţat să fie Om pentru că a avut modele umane de mare calitate, dar şi o dorinţă puternică de a fi bun.

În loc de epilog

Pentru că Bădăcinul a cunoscut nu doar un Om, ci mulţi Oameni, pentru că acolo casa care i-a strâns sub acoperişul ei încă se împotrivişte cu ultimele puteri distrugerii şi uitării, am demarat un proiect ca să salvăm o filă de istorie naţională. Ca să legăm şi noi, generaţia curentă, lucruri bune de cele înfăptuite de cei de dinaintea noastră.

Doritorii pot să sprijine acest proiect, donând în conturile:
Lei: RO22RZBR0000060002085400
Euro: RO18RZBR0000060002899205
Dolari: RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730
Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com
deschise la Raiffeisen Bank, Agenţia Şimleu-Silvaniei, jud. Sălaj