„Nu am nevoie să merg la psiholog, Fizeșul este terapia care mă vindecă de toate.”

Mă avânt dintr-o ogradă în altă ogradă. Nu am ținuta adecvată și în iarba uscată una dintre plante are semințe agățătoare mari, cât bobul de piper. Și boabele astea îmi decorează rochia si ciorapii. Cu cât cercetez dealul ca să văd unde am priveliștea mai bună, pentru niște instantanee, cu atât boabele acelea uscate mă năpădesc. Dar nu îmi pot lua libertatea pe care mi-o dă Fizeșul. Mă opresc pe buza unui dâmb (aflu mai târziu că-i vorba de Dâmbu Todului) de unde mi se deschid perdelele verzi și galben-ruginii ale Chirpinișului și ale Pădurii din Sodoale. Nu-mi pot lua ochii. Stau minute bune să privesc.

Nu mă mulțumesc doar cu atât. Simt fericire si libertate. Dar mai vreau. Și-atunci pornesc spre Varul Mic. Trec cărărui pe care le umblam cu bunicii. Și mă cuprinde un fel de nostalgie, un dor cumplit de ei. Mă văd pe mine în poveste. Ei, dragii mei bunici, cum ne duceau cu ei la ograda De din Sus. Îi aud cum ne rugau să nu călcăm iarba vecinilor care urma să fie cosită. Din flori si buruieni ne făceam coronițe, ne împodobeam hainele cu un fel de plantă foarte lipicioasă pe care o luam dintr-un gard viu.

Cu dorul meu în gând mă trezesc în fața a patru sălcii bătrâne. Bătrâne erau și pe când eram copil. Recunosc Părău Roșenilor și urmăresc cum serpuiește către vale. Apoi, mă întorc și vorbesc cu sălciile bătrâne. Cineva le-a tuns chel. Dar tot frumoase sunt chiar și fără ramuri.

„Mi-e atât de dragă valea, așa acoperită de iarbă și de ani”

Urc în viteză Varul Mic. Nu sunt încă în vârf, dar nu rezist să nu îmi arunc ochii în zare. O frunză de nuc mângâie biserica. Casele de abia se văd. Găsesc măgulitor să mă aflu în vârf, deasupra frunzelor, deasupra copacilor, deasupra caselor, deasupra tuturor.

Cobor și ajung iar pe cărare și mă las furată până ce latră un câine foarte insistent. Îmi pun problema dacă câinele Costichii Hudrii nu va fi și mai insistent încât să mă trezesc rupându-mi din cizme. Scap repede de frica asta după ce trec în ogradă la Oancea. Aici sunt în siguranță.
O veveriță se cațără în nucul din fața casei. Și iarăși mă încarc cu poveștile oamenilor care au locuit cândva în casa asta: Nana Struțoi, femeia care săruta pământul la propriu.

Trec în curtea bunicilor, o curte mică și frumoasă. Lipsește pomițarul sub care ne improvizam bucataria si livingul, unde făceam suc galben din florile din grădină și suc închis la culoare din dude. În bucătaria de sub pomițar aveam de toate, puteam găti ce ne dorea inima.

În vale s-a așternut liniștea și un covor de toamnă. Aici după ploi mari rămânea un nisip foarte fin din care ne preparam torturi și alte prăjituri. Drumul bătătorit cândva de oameni s-a făcut iarbă.

Mi-e atât de dragă valea, așa acoperită de iarbă și de ani!