De când am plecat din țară, nu am văzut știre în mass media vestică unde să se scrie sau să se vorbească ok de România. Mereu subiecte trăznite, în care aflam ba că o mână de români au jefuit case de vacanță de lângă Frankfurt, ba că Alexandra Stan a fost clăpăcită de iubitul impresar, ba că iar românii au ales comuniști la putere și tot așa. Știrile de acum, cu protestele din România, sunt triste și ele și, din păcate, nu atât de detaliate pe cât mi-ar plăcea. De-aia mă trezesc în fiecare zi în jurul biroului cu colegi, fie ei olandezi, germani, britanici, indieni, pakistanezi, columbieni, spanioli, francezi, surinamezi și venezueleni care mă întreabă de ce protestează ai mei. Și stau, și le explic ordonanțele de mândra minune scoase la înaintare de guvernul PSD și văd fața colegilor cum se lungește a mirare, a chestia aia că nu pot pricepe cum de e posibil așa ceva, apoi se îndepărtează clătinând din cap și zicându-mi că speră ca românii din stradă să câștige. A doua zi sunt iar la biroul meu, întrebându-mă dacă au câștigat. Le răspund că nu încă, dar că putem. Și uite așa, de trei zile, România e în atenția lor. Dar nu despre asta am vrut să vă zic. De fapt, am vrut să vă povestesc despre România care e în gândul lor în altfel de zile, cele obișnuite, când Pământul se învârte și fără știri cu români în mass media vestică.

Am un coleg indian, Sunil, din New Delphi. Absolut în fiecare zi când mă vede mă salută cu „Neața! Neața! Ce faci? Bine?“. Îi răspund în română că bine și el râde cu un șir de dinți de un alb perfect. Sunil e cel care ascultă BUG Mafia în biroul lor plin de IT-iști. Și mormăie versurile BUG Mafia, așa stâlcit, și dă din mâini deasupra tastaturii. A îndrăgit muzica asta de când l-a deprins cu ea Marcel, un coleg ieșean, cel care l-a învățat să salute în română și să întrebe „Ce faci moșule?“.

Un alt coleg, francez de data asta, m-a surprins și el recent zicându-mi când pleca acasă „La revedere!“. I-am răspuns mecanic, pentru că habar nu aveam că știe vreun cuvânt în româna mea maternă. Mi-a zis că și el a lucrat cu un român, care acum îi e cel mai bun prieten. Și zâmbetul lui larg mi-a picat bine, mai ales că am întâlnit și francezi care nu ne prea au la suflet.
Apoi a fost o sâmbătă când am fost de serviciu, undeva după Anul Nou. Era o zi destul de liniștită în Customer Service, încât le-am dat voie oamenilor să asculte muzică în birou. Toate ok, ei cu muzica, fredonând de zor, eu cu rapoartele, până aud „Dragostea din tei“. Dar nu asta m-a făcut să mă zgâiesc de dupa monitoare, ci faptul că oamenii mei erau în picioare, bâțâindu-se, dând din mâini și pocind care mai de care versurile celor de la O-Zone. Ar fi trebuit să îmi vedeți zâmbetul tâmp ca să înțelegeți că momentul ăla mi-a făcut ziua faină.
Și tot în birou, eu tot cu rapoarte, surprind o conversație între cinci agenți, puși nevoie mare pe excursii. Locația țintă: Timisoala, cum i-am auzit zicând. Cumpăraseră deja bilete de avion și acum căutau cazare, minunându-se ba de prețurile mici, ba de pozele frumoase găsite de Google. Și agenții mei sunt un spaniol, o nemțoaică, un columbian, un irlandez și un peruan. Deci un ghiveci care se pregătea să viziteze România, la recomandarea unui alt coleg, olandez, care e încântat de țara mea după ce a descoperit-o alături de prietena lui, o timișoreancă de frunce.

A mai fost o chestie în ianuarie, când bunica tocmai mă informase că acasă la Mirșid sunt -18 grade. Eu bine mersi de la cele 10 grade cu plus londoneze, le explicam colegilor cum e gerul Bobotezei la noi, cum e să crape pietrele de frig, cum îți curge nasul ca un robinet defect și pantalonii sunt înghețați pe pulpă, dar tu tot mai vrei să te dai măcar o tură cu sania. Și cum povestesc eu așa, un coleg columbian mă oprește și mă pune să îi arăt unde e exact România asta. Și iar Google, și acolo într-un colț de Transilvanie îi arăt Sălajul meu, și ei măsoară cu degetele, ca și copiii, pe monitor, și concluzionează că nu-i departe țara mea, doar la câțiva centimetri de Germania.

Eh, da, la câțiva centimetri, dar la așa mare depărtare! Recent Germania a desființat o lege prin care până recent liderii politici străini erau protejați de mass media germană când era vorba de pamflete. Deci statul ține spatele jurnaliștilor germani. În România anului de grație 2017 statul pune jumătate din presă la zid și vrea să îi astupe gura, în timp ce ceileilalte jumătăți i se permite să dezinformeze publicul, oferindu-i o mocirlă care nu înseamnă „știre“ defel.
Peste toate, păstrez într-un colț de suflet speranța că României îi va fi bine. Că oamenilor de acasă le va fi bine. Așa, de la câțiva centimetri măsurați pe Google Map, lălăind încetișor o „Dragoste din tei“, îmi doresc ca acasă să vină primăvara. Dar să vină iute.