Iubesc aeroporturile. Le iubesc cred mai mult decât iubesc zborul. Poate pentru că sunt pline de contradicții. E o întreagă umanitate într-un aeroport, o babilonie de limbi, rase și religii, o nebunatică mișcare browniană , dar, până la urmă, acolo suntem toți identici. Asta-mi place. Nu suntem profesori sau oameni de afaceri, nu suntem muncitori sau IT-iști, nu suntem medici sau artiști, nu suntem fii și fiice, frați și surori, iubiți și iubite, soți și soții, ci suntem călători. Suntem nomazi. Le iubesc și pentru că ele îmi reamintesc mereu cât de ușor e de fapt totul: să pleci, să te întorci, să schimbi, să încerci. Deși perspectiva aceasta îngrozește mulți oameni, inclusiv pe mine. Îmi plac aeroporturile pentru că ne dezbracă rapid de egourile noastre: toți, indiferent de masca pe care o arătăm lumii, suntem speriați când avionul începe să tremure, chiar dacă mimăm detașarea. Toți ne despărțim de cineva pe care îl/o iubim într-un aeroport. Suntem egali într-un aeroport. Și… suntem liberi.

Iubesc aeroporturile pentru emoția ce o generează. De fapt, pentru TOATE emoțiile umane care se împletesc acolo: bucurie, tristețe, dragoste, disperare, anxietate, speranță.. Bizar si eclectic, aeroportul e o poartă spre vise devenite realitate. În câteva ore poți fi în orice loc de pe Pământ. Totul e posibil doar acolo, în aeroport.
De ce această introducere lungă? Poate pentru a explica emoția, surescitarea mea în fața tabelei electronice, ce -mi clipocea complice: ”check in open, flight to Rome.. ”. Ani de zile visasem la destinația aceasta, o căutam pe toate tabelele electronice din toate aeroporturile unde-mi așteptam zborul.. ( ” uite, decolează un avion spre Roma, îmi spuneam mereu ”) , ani de zile visam la Dolce Vita romană, iar acum, eram în sfârșit aproape să-mi trăiesc intens visul, așa ca o poveste de dragoste care se lăsase prea mult așteptată. Anticipam aventura, anticipam o lume nouă, experiențe noi, oameni noi, mirosuri noi. Iar anticiparea e palpabila, o spun specialiștii în neuroștiințe: ni se activează un centru din creier controlat de dopamină, neurotransmițătorul ce este responsabil de plăcere și bună dispoziție.

Contextul se anunța a fi cât se poate de favorabil: cerul era senin și perfect pentru zbor, fusesem acceptată la un curs (cu o concurență acerbă, deci mă simțeam mândră) despre educația non-formală , domeniu educațional în care cred cu pasiune, formarea urma să se desfășoare la Roma , îmi făcusem ”temele” ( atât cele pentru curs , cât și cele pentru cele trei extra zile de hoinăreală pe cont propriu.. programul oficial se termina într-o joi), rezervasem pentru zilele în plus o cameră la un preț mai mult decât rezonabil ( Roma, ca orice oraș turistic , poate avea preturi de speriat) la o pensiune aproape de Gara Termini , o pensiune cu nume drag mie: Flora.

Acum este momentul în care trebuie să dezamăgesc potențialii cititori, pentru că nu o să urmeze o descriere turistico-culturală a Romei, au făcut-o mulți mai talentați și avizați înaintea mea, ci doar un amalgam de senzații, revelații, considerații, ceva intimități dezvăluite așa cum fac extrovertiții tipici, câteva întâmplări și niște ”exotisme”, așa cum le-am perceput eu, o femeie care are puține ( dar grave în accepțiunea proprie) frustrări de viață : că nu va putea citi toate cărțile care merită a fi citite și că nu va putea vedea toate minunățiile lumii. Plus o leacă de frustrări ceva mai hedonisto-feminine: că nu poate să experimenteze toată bucătăria gourmet a lumii și că nu o sechestrează cineva 3 zile într-un un magazin cu produse de high class beauty , să tot încerce creme și farduri și rujuri..

Dar iată-mă după o săptămână de Roma și nu prea (cursul și cazarea fuseseră la periferia Romei, într-un complex studențesc ce-i drept foarte modern, dar pentru a ajunge în centru aveai nevoie de cel puțin o oră și jumătate cu autobuzul și metroul italian, adică cu ceva ce face ca transportul bucureștean să fie un lux funcțional decadent), gata să explorez de una singură unul dintre cele mai romantice orașe din lume! Eu, buimacă , târând după mine un troler uriaș portocaliu în care înghesuisem așteptările (mari!), dar și spaimele bine camuflate în falsă nonșalanță, spaimele de necunoscut ( am crescut ca un pui preferat sub aripa ocrotitoare de cloșcă a unei bunici rigide, severe și fobice în ceea ce privește călătoriile și nu numai ). Gara Termini si împrejurimile sunt privite cu circumspecție ziua, darămite pe înserat: turiști cu bani puțini, homeless, refugiați, studenți, ceva excentrici boemi, navetiști, totul într-un amalgam care mie mi s-a părut… fermecător.

Ajung la pensiune, sun… o voce guturală, de fumătoare înrăită îmi strigă un ”Si !” care nu lasă loc de finețuri introductive: zic repede cine sunt, mi se răspunde sec ” second floor”, ușa se deschide și mă trezesc în cel mai autentic decor al neorealismului cinematografic italian din anii 50: o casă a scărilor îngustă, flori de plastic pe niște etajere din lemn sculptat , o bicicletă veche sprijinită de perete și chiar în fața mea… liftul! Da, acela de o persoană, lift cu gemuleț și fier forjat, cu cabină în care încăpeam eu, dar nu și trolerul. Car dulapul ambulant ( la ce-mi trebuiseră 4 perechi de pantofi și cinci rochii pentru câteva zile?) la etajul doi unde mă întâmpină o adevărată ”Mama italiana”, volubilă și energică, în ciuda celor 70 și ceva de ani ai săi. Are ceva nepot logodit cu o fată din Craiova, așa că mă acceptă repede, îmi dă un set enorm de chei (are obsesia jafurilor, lucru deloc promițător pentru nervii mei) și mă conduce în camera mea. Nu, nu arăta deloc ca în pozele de pe site, era mică, întunecoasă, cu mobilă veche și cu baie proprie, e adevărat, dar undeva la capătul unui coridor lung și la fel de întunecos. Faptul că totul era decorat din abundență cu flori de plastic și cu draperii maro închis îmi amplifica senzația că nimerisem cumva în ceva capelă, ca să nu zic tocmai o cameră mortuară, alt lucru deloc încurajator pentru o tanatofobică. Dar Flora, proprietara pensiunii, (când îi spusesem repede că am o nepoată, o puștoaică de 2 ani pe care o cheamă la fel, asta în dorința de a mă simți cumva ca în familie, a devenit și mai expansivă), s-a dovedit o gazdă excepțională (mă aproviziona gratuit în fiecare dimineață cu fructe, prăjiturele și grisine) și o mină de aur în ceea ce privește sfaturile și informațiile utile (de la hărți până la telefoane date unor amici proprietari de trattoria pentru a hrăni cum se cuvine conaționala amicii nepotului).

Prima dimineață la Roma, știam că în orice loc ai merge există două orașe de fapt, unul al localnicilor și unul al hoardelor de turiști. Cumva trebuie să le împac pe astea două, îmi zic mereu. De data aceasta decizia îmi fusese ușurată de organizatorii cursului abia încheiat care ne plimbaseră pe la toate obiectivele turistice ” importante”, musai de bifat, cele din broșurile clasice și cele cunoscute de toată lumea. Să nu mă înțelegeți greșit: am fost emoționată și impresionată când am văzut Colosseumul si Forurile Imperiale, Panteonul și Forul Roman, toate acele minunății de biserici, bijuterii arhitecturale și embleme istorice, dar eu ardeam de nerăbdare să descopăr, cu harta în mână sau fără ea, colțișoare necunoscute și fermecătoare, să gust la propriu și la figurat locuri noi fără a fi un turist zelos și disciplinat, să interacționez cu oamenii locului, să hălăduiesc pe străduțe… Și știți ce e grozav la Roma? Că poți să explorezi secole la rând foarte ușor: Evul Mediu întâlnește Antichitatea și ambele Epoca Modernă cât ai trece de pe o stradă pe alta..

Roma e, clar, făcută pentru rătăcitori! Nu e funcțională și imperială ca și Viena, e un haos înduioșător, nu are odihnă și nici vârstă! Pe amatorii de adrenalină îi sfătuiesc sincer să încerce să șofeze prin Roma… conducătorii auto localnici cred că au dezvoltat o imunitate specială (ca indienii când se îmbăiază în Gange), sunt impasibili, ba chiar îngăduitori cu turiștii care se opresc în mijlocul unei intersecții și așa aglomerate să identifice ceva pe hartă. Dacă toate drumurile duc la Roma, în Roma, toate drumurile mele au dus în Piața Navona. În fiecare zi, nu știu cum făceam , dar mă întorceam acolo de vreo două ori. Fântâna celor patru fluvii ( Nil, Gange, Dunăre și Rio de la Plata) îmi reamintea oare că sunt totuși profesoară de geografie și să mai las eu ” aiurelile astea” cu non-formalul, că școala ” trebuie să-i învețe ordinea, disciplina și munca dură ” pe elevi ? Nu cred, cum nu cred nici în afirmațiile dintre ghilimele, nu acesta este rolul școlii, dar asta e deja o altă poveste. Cred că mă întorceam în Piața Navona pentru oameni. Una din plăcerile călătoritului e tocmai aceasta: să vezi umanitatea în toată diversitatea ei, să întâlnești semeni care vorbesc altă limbă, au altă culoare, altă fizionomie, altă religie, alte cutume sociale și totuși se bucură și se amuză la fel ca și tine de muzica artiștilor ambulanți, de scamatoriile și caraghioslâcurile clownilor , de jocul seducției pe care -l practică (ca nimeni alții) italienii când vor să te ademenească să iei masa pe terasa lor (mulțumesc frumos, dar la 8 euro o bere să o facă americanii, japonezii, elvețienii și nordicii, oricât de seducător ar fi subit amorezatul individ ) ! E frumoasă Piața Navona, dar și mai frumoase sunt străduțele ce pornesc de acolo, adevărata Romă! Străduțele acelea labirintice, întunecate și înguste au ceva magic: spun o poveste, evocă prietenii, te duc cu gândul la familiile și îndrăgostiții ale căror vieți s-au derulat aici de-a lungul secolelor. La fiecare doi pași găsești un magazin micuț care vinde de la brânzeturi și vinuri la mărgele și flori, un anticariat sau un mic atelier în care meșterește un bătrânel care aduce a Geppetto. Și da, pălăvrăgeala italiană e adorabilă! Vorbesc tare, mult și cu pasiune!

Înfometată de Roma, m-am hrănit cu spiritul ei trei zile. Dar, muritori suntem, spiritul ca spiritul, dar ce te faci cu stomacul? Știam că italienii au o vorbă ( ce s-a dovedit adevărată): ”Nu mânca în timp ce mergi!”. Excepție e , firește, înghețata! Cea mai bună din lume, nu doar la Roma, ci oriunde în Italia! Acest postulat fiind dat, nu puteam decât să îl respect. Așa că am făcut un compromis între pofticioasa din mine, timpul limitat pe care îl aveam, finanțele de est european și legile gastronomice italiene: o masă pe zi ( de obicei prânzul) va fi luată foarte ”neitalienește”, în picioare, în timp ce merg , dar aceasta va fi mereu înghețata. Ieftină, delicioasă și sățioasă! Cursul la care participasem ” The power of nonformal education” , a avut printre participanți și două italience. Una, aflând că voi sta de capul meu câteva zile la Roma, îmi spusese la despărțire să evit gelateriile acelea ”spectaculoase” cu munți de vreo 30 de feluri de înghețată și fructe deasupra, acestea sunt pentru turiști. Să caut gelateriile mici, cu 5-6 sortimente , acelea care nu-ți iau ochii… acolo e adevărata înghețată! Așa că i-am urmat sfatul… Ce delicii am găsit într-un cornet de înghețată: vanilie cu susan , ciocolată cu ardei iute, pară cu Gorgonzola, orez cu boboci de trandafir… totul la 2 euro! În rest, m-am ghidat după principiul bine învățat și experimentat în călătorii: intru unde văd localnici și unde meniul nu e scris în cinci limbi! Am mâncat extraordinar de bine și de ieftin la Roma, oraș care oricum nu se califică la categoria ”locul potrivit să începi sau să menții o cură de slăbire”! Plus că am bifat și o degustare de pizza! Da, există așa ceva: pentru 5-6 euro, poți degusta( câte o felie mare) vreo 10 feluri de pizza: cu dovlecei,cu brânză, clasica prosciuto e funghi, dar și cea cu ..ciocolată și fistic.

Fiecare călătorie e o descoperire, dar fiecare călătorie pe care o faci singur e mai mult decât atât: te descoperi pe tine, nu doar o altă lume. Te surprinzi mult mai comunicativ, îndrăzneț, vezi că ești capabil de mult mai multe lucruri decât crezi că poți, acolo, acasă, în zona ta de confort. Pentru mine, Roma, a fost o confirmare a faptului că nomadismul mi-e cu siguranță în gene (că din educație, fie și ea geografică – nu are cum să fie) și că vreau mult de la o călătorie: să învăț, să gust, să simt, să experimentez, să mă minunez, să fiu fermecată, să îndrăznesc, să văd, să aud. Să fiu.