E ciudată rău vara britanică, un anotimp capricios ca o doamnă din timpuri demult uitate, o doamnă în voaluri şi şaluri mătăsoase, ascunsă prin alcovuri ori colţuri umbroase de parc. Am senzaţia asta de fiecare dată când mercurul din termometru urcă mai sus de 23 de grade, iar Londra întreagă se cufundă într-o moleşeală dulce, grea, încărcată de umiditate şi de un miros de trandafiri uscaţi. Cred că la fel ca mine simt şi restul locuitorilor metropolei, de-aia parcurile, grădinile şi absolut orice loc cu copaci şi verdeaţă sunt luate la propriu cu asalt. Cum nimeni nu se sinchiseşte să-i urmărească pe iubitorii de răcoare şi verde şi să le aplice amenzi de îndată ce au păşit sau s-au aşezat pe iarbă (cum e obiceiul şi legea la noi, în România) evident că oamenii se întind pe pământ, majoritatea scoţându-şi pantofii, ca să se bucure din plin de zilele însorite. În Marea Britanie, vara ţine cam două săptămâni, se zice, şi mărturisesc că e cam adevărat. Nici nu e mirare, aşadar, că dacă-s peste 19-20 de grade, lumea e fericită, nevoie mare, şi caută să stea cât de mult afară din case şi birouri.
Dar nu neapărat despre asta vroiam să vă povestesc, ci despre cum, în peregrinările mele fără noimă, scop şi număr pe străzi de oraş am dat peste un loc vechi tare, cu verdeaţă, unde l-am întâlnit pe părintele lui Robinson Crusoe. Da, a lui Robinson Crusoe ăla de locuia pe-o insulă, cu Sâmbătă al lui şi care ne-a ţinut captivi asupra paginilor de carte ore în şir în copilărie (nu ştiu pe unde aţi citit voi povestea lui Robinson, dar eu ştiu sigur că mă ascundeam de bunica în pod ori sub un măr bătrân, din cel mai pitit colţ al grădinii). Ei bine, locul unde am dat de Defoe e cimirul în care îşi doarme somnul de veci. Taman în centrul Londrei, nu departe de Liverpool Street, căutam un loc unde să ne ascundem de caniculă, adică de cele 26 de grade care-mi dădeau palpitaţii şi mă făceau să mă simt ca într-un ceainic aburind. Cel mai simplu ar fi fost să alegem una din cafenelele sau terasele înşirate ca nişte mărgele pe trotuar, dar sufletul meu tânjea rău după spaţiu verde şi linişte. De-aia când am zărit un zid înalt, din beton, mi-am grăbit paşii de-a lungul lui, fiind sigură că dacă gasesc o poartă, dincolo de ea eu cu babe o să dăm peste o grădină. Am dat peste un cimitir, unul atât de vechi, că acum e folosit ca grădină publică. Curiozitatea mea a fost stârnită la maxim de plăcuţa de la intrare, care informează că Bunhill Fields are acum cam 4 hectare, deşi demult în negura vremii era mult mai întins. Carevasăzică aşa! Şi mai zicea plăcuţa că dacă faci pe prima alee la dreapta, dai peste locurile de veci ale lui Daniel Defoe şi William Blake. Cum le studiasem opera în anii studenţiei, plus că mă delectasem cu o parte din ea ascunsă de bunica pe unde mă pricepeam mai bine, am decis cu babe că e musai să luăm grădina publică la pas.

 
Dealul Oaselor

De-aici încolo povestea s-a derulat cam după cum ne e felul şi genele cu care ne-a înzestrat Mama Natură. Dacă eu nu pridideam să mă agăţ de toate gardurile şi să-mi lungesc gâtul pentru a face fotografii şi a citi inscripţiile de pe monumentele funerare (sunt peste 2.000 care s-au împotrivit timpului şi au rămas în picioare), babe-ul meu german s-a pus pe cotrăbăit pe Google după informaţii şi detalii din cele mai ciudate despre locul în care ne aflam.
Aşa am aflat că terenul a fost folosit drept cimitir între 1665-1854, perioadă în care peste 137.000 de suflete şi-au găsit loc de odihnă veşnică aici. Acum, nu vreau să fiu morbidă, i-am explicat eu lui babe, dar numărul ăsta înseamnă, la un calcul grosso-modo, cam de două ori populaţia Zalăului plus a Şimleului la un loc. Replica lui a fost că în concediul următor trebuie să îl duc să vadă Şimleul – deci ne-am făcut ad-hoc şi cu un holiday plan. Dar mie matematica nu-mi dădea pace – am fost un elev mediocru la Mate, admit, dar nu puteam pricepe cum atâta amar de lume a fost îngropată pe o suprafaţă nu foarte întinsă – reţin menţiunea anterioară, cum că cimitirul vechi a fost mult mai larg. Explicaţia am gasit-o când am început să citim mai atent inscripţiile de pe monumentele funerare şi care indicau că în ceea ce noi am numi un mormânt era făcut loc de odihnă pentru câte 7-8 membri ai aceleiaşi familii. Scrisul mărunt, cu litere uneori înflorate şi verzulii de la algele şi lichenii crescuţi pe piatră spun despre copii trecuţi în lumea de dincolo la vârste fragede de doar 3-4 ani, lângă numele lor fiind cel al unor tineri de 25-28 de ani, probabil părinţi ori fraţi ori unchi şi mătuşi.
Atât de multe nume, atât de multe monumente de pe care s-a şters însă absolut orice urmă de literă! Şi eu continui să mă minunez de formele stranii ale monumentelor – pentru că nu sunt cruci, sunt doar dreptunghiuri simple de piatră înnegrită de timp şi ploi ori morminte ce seamănă cu nişte paturi de piatră şi muşchi ori unele sub forma unor cufere şi sarcofage cu motive dăltuite în ele şi urcate pe nişte piedestale bătrâne ca uitarea. Nici urmă de floare ori candelă lângă ele, iar unele sunt atât de vechi, că lespedea ce le acoperă stă să cadă, încât a fost prinsă – probabil de îngrijiorii grădinii publice – cu benzi albastre de plastic. E ca şi cum cei dinăuntru s-au cam plictisit după atâţia ani să stea acolo şi le-a venit pofta de ducă, i-am spus lui babe, la care el mi-a turnat o explicaţie nemţească sadea cum că britanicii nu se prea pricep la lucrări de mentenanţă: în loc să reabiliteze monumetele funerare şi să facă inscripţiile vizibile şi lizibile, le proptesc cu nişte funii şi plastic, pe când în Germania s-ar aloca fonduri de la stat pentru un aşa obiectiv de interes public.
Fonduri, nefonduri, public, nepublic, cert e că tot el a dat şi peste o informaţie privind numele cimitirului. Bunhill Fields vine de la “Bone Hill”, adică Dealul Oaselor, terenul fiind folosit ca loc de depozit pentru osemintele ce au fost mutate aici din osuarul Catedralei St. Paul, în 1549, când acesta a fost demolat. Peste 1.000 de căruţe încărcate cu oseminte umane şi descărcate pe Dealul Oaselor şi, trecând de-a lungul aleilor, numărul mi se pare uriaş.

Osemintele lui Daniel Defoe – luate drept suvenir de londonezi

Când, în sfârşit, dau peste piatra funerară a lui William Blake, constat că scriitorul se odihneşte la nici 3 metri de monumentul funerar al lui Daniel Defoe. Dar să-i luăm pe rând şi să potrivim fotografiile mele cu informaţiile găsite de babe pe telefonul mobil. Daniel Defoe, născut Daniel Foe în 1660, a fost un jurnalist și scriitor englez rămas în memorie prin romanul „Robinson Crusoe”, apărut în 1719. Este considerat fondatorul romanului englez, dar a murit în sărăcie, în aprilie 1731, contemporanii neştiind să-i aprecieze opera. La nici un an mai târziu, soţia Mary îl urmează şi trece la cele veşnice – este decembrie 1732 – şi este şi ea aşezată în mormântul din Bunhill Fields. În acelaşi loc de veci este înmormântată şi nora cuplului. Familia fiind săracă, iar Defoe un scriitor neapreciat, mormântul a fost uitat şi neglijat.
Aproape 126 de ani mai târziu, într-o noapte cu o furtună teribilă din 1857/8, un fulger a lovit piatra funerară, despicând-o în bucăţi. Dar londonezii au continuat să ţină ochii închişi. Abia după 11 ani, în anul de graţie 1869, un editor al unei publicaţii pentru copii, James Clarke, a lansat o campanie de strangere de fonduri pentru ridicarea unui monument funerar pentru Defoe. Clarke s-a adresat copiilor, îndemnându-i să doneze 6 pence fiecare şi deschizând două liste separate, una pentru fetiţe şi una pentru băieţi. Oare nu era cazul ca iubitorii lui Robinson Crusoe, al lui Sâmbătă şi ai insulei fantastice să sară-n ajutor?
Şi uite-aşa, cu suma strânsă – circa 200 de lire – a fost creionat planul pentru un obelisc de marmură, care a fost finalizat în 1869. La amplasarea lui, însă, când săpăturile efectuate au descoperit rămăşiţele umane ale familiei Defoe, mulţimea de gură-cască s-a năpustit să prindă fiecare câte-un oscior şi să-l ia acasă, ca suvenir. Probabil se deşteptase mulţimea, între timp, şi înţelesese ce carte-comoară le lăsase cel pe care l-au uitat atâţia amar de ani (gestul mi se pare incredibil de urât, gol, grotesc şi lipsit de noimă, dar oare ce facem noi la pupat de moaşte nu e oarecum asemănător?). Oricum, a fost nevoie de intervenţia poliţiei pentru calmarea spiritelor şi pentru ca osemintele să-şi poată regăsi odihna de veci. La ceremonia de dezvelire a obeliscului, în 16 septembrie 1870, trei dintre strănepoatele lui Daniel şi Mary Defoe au fost prezente, iar monumentul stă în picioare şi astăzi.

Blake şi îngerii ce semănau grâu

Mă sucesc şi mă învârtesc în jurul obeliscului, până ajung în faţa pietrei funerare a lui William Blake (1757 – 1827). Scrisă simplu, arată că scriitorul se adihneşte alături de soţia Catherine Sophia (1762-1831). Pentru cine nu-l cunoaşte foarte bine pe Blake, trebuie spus că a fost nu doar poet, ci şi un vizionar, pictor și gravor englez. Babe găseşte repede informaţii online: „Blake a ajuns sa fie considerat una dintre primele și cele mai mari figuri ale Romantismului, unul dintre cele mai mari genii ale lumii moderne. A fost ignorant însă în mare măsură de contemporani, care îl considerau nebun, pentru că era sincer și idealist. A trăit aproape toată viața în sărăcie și a murit în timp ce încă lucra la gravuri – cele ce ilustrau Divina Comedie a lui Dante” (Cărțile Profetice – Vala, sau Cei patru Zoa, Traducere, studiu introductiv şi note si anexe de Mihai A. Stroe). Aşadar, la fel ca Defoe, Blake nu a fost apreciat de contemporani, însă a fost foarte prețuit de către critici mai târziu pentru expresivitatea și creativitatea sa și pentru filonul filozofic și mistic al operei sale. „Îngeri și demoni îi apar lui William Blake chiar din copilărie. Suntem pentru moment în anul 1767, într-o stradă din Londra (Road Street 28, acum Broadwick Street în districtul Soho, n.r.), într-una din străzile acelea cu case vechi și acoperișuri ascuțite, cum vedem adesea în înscenările cinematografice. Un copil de zece ani se plimba grav prin fața prăvăliilor cu mărfurile expuse în stradă și admiră din loc în loc vreo stampă, vreun portret artistic sau vreo cizelură interesantă.
E un copil cu capul mare, cu o gură lată și ochii puțin ieșiți din orbite. Negustorii din cartier îl numesc <<cunoscătorul>> pentru că apreciază întotdeauna cu idei surprinzător de juste operele de artă pe care le ia în mână. Când au timp – și timp este destul în acel secol – ei stau de vorbă cu micul William Blake și îl întreabă ce-a mai văzut în plimbările lui pe câmp, iar el le povestește, cu infinită seriozitate, că a văzut un copac încărcat cu îngeri, ca niște stele, și alți îngeri mergând în rând cu semănătorii. Îngeri mergând în rând cu semănătorii? Poate că au fost femeile semănătorilor? îl întrerupse cineva. Ba nu, erau îngeri, răspunde William cu incoență pură a viitorului poet, erau îngeri și semănau grâu” (Max Blecher – „Wiliam Blake – vizionar genial și chinuit”).
Categoric un vizionar, un om cu o imaginaţie atât de bogată încât a împărtăşit-o cu ceilalţi, acest William Blake care se odihneşte în Bunhill Fields. Şi faptul că-l are pe Defoe alături îmi pică oarecum bine, sufleteşte, gândindu-mă că or fi având multe să-şi spună, aşa, ca un om de geniu la altul. Între timp, noi rămânem în lumea noastră mică, populată de cei mulţi şi necunoscuţi ori de cei mulţi şi cunoscuţi – nu totdeauna pentru binele pe care-l răspândesc în jur.

Picnic cu Pikachu

Undeva, dincolo de şirurile de pietre funerare, Bunhill Fields arată paşnic ca o grădină publică, cu o fâşie de gazon tuns meticulos pe care oamenii şi-au întins păturile şi coşurile de picnic. Un cuplu citeşte pe o pătură roşie, ţinându-se de mână. O femeie cu o pălărie de paie îi decojeşte un măr piciului cu pantaloni scurţi. Pe o bancă, sub o umbră de stejar stufos, un bătrân citeşte un ziar, cu un căţel plimbăndu-se împrejur. Noi ieşim cuminte pe una din porţile laterale, o poartă ce lasă în urmă o lume ca un atlas de istorie şi dă piept cu modernitatea şi un pub: „The Artillery Arms” stă scris cu litere aurii, sub o boltă de flori ce se revarsă asupra-i, din belşug, colorate. V-am mai zis că e vară cu 26 de grade în Londra? Sunt absolut sigură că mai am o mulţime de locuri, străzi, parcuri şi grădini de explorat.

P.S. Nu ştiu cât de populari sunt Pokemonii acasă, dar aici sunt la mare căutare, la propriu şi la figurat. Iar în Bunhill Fields îl puteţi găsi pe Pikachu!