Îi știți voi pe ăia mici și negri, care suflă greu când stau pe vine? Ee, ăia-s căcănarii din vârful Meseșului, care n-au ce face sau atâta-i duce capul ăla al lor de căcători umblători cu ochi și își lasă rahații la trei metri de mesele unde, unii, opresc să se odihnească sau să mănânce, recte mesele de beton din vârful Meseșului, ălea de stau la marginea drumului. Că a oprit și Tăndălăul acolo, pe drumul către casă, și a dat să facă câțiva pași, să se dezmorțească și să vadă dacă mai este leurdă p-acolo. Leurdă mai era, da’, treaba era groasă, atât de groasă, că puțea de-ți lua nasul și trebuia să fii atent să nu rămâi fără el – fără nas, adicătelea. Ce pași, ce leurdă, că la câți căcătoi erau acolo zici că erai într-o budă publică dezafectată și care a dat pe dinafară, bașca bucățile de hârtie igienică, mai ceva ca frunzele de leurdă, care, fiind în inferioritate, nici nu mai miros a leurdă, ci a căcătoi. Păi, băăăă, ăștia căcători, n-ați mai putut aștepta trei minute, până ajungeați în oraș, sau ați vrut să lăsați amintire ce-i mai bun din voi, adică căcătoiul, așa cum vă lăsați și inscripțiile pe copaci? Despre ăștia de la mediu, gardă sau nu, ce să mai zic, că se pare că-i doare pe ei fix acolo de unde ies căcătoii, că altfel poate făceau și ei ceva ca să mai pună dop, măcar așa, de ochii lumii. Sau poate că, pe conceptul că cine calcă în rahat are noroc, căcătorii sunt de fapt niște oameni buni, care s-au gândit ca să lase și pe alții să calce în rahat, că poate câștigă la loto și, de la atâtea pomeniri, or să se coboare cerurile să le mulțumească pentru faptele lor de întracăcatajutorare. Până una-alta, rămâne putoarea și mormanele, din ce în ce mai mari, de căcătoi, semn că civilizația n-a murit.