Ca să nu se dezică de la vechea expresie românească “Prost să fii, noroc să ai!”, fiecare oraș naște, de obicei prin cezariană socială, tot felul de locuri de dat cu capul, unde cel cu pariu’ la purtător se roagă, înjură și face mătănii, în speranța că fix el, ăla de-i atunci, acolo, o să fie umplut de bani dintr-o mișcare norocoasă, ori fiindcă zeii, sfinții, cum ar veni, au decis că el e ăla ales să i se umple buzunarele, portmoneul sau punga de un leu cu bani fără număr, evident. Și, după modelul lui Moise al jocurilor de noroc, recte Loto, care umple la greu buzunarele statului, el fiind al statului, au început să apară și particularii. Fiindcă, dacă statul poate să ia banii fraierilor, el, întreprinzătorul particular, de ce n-ar putea? Și uite așa, dacă mergi prin oraș, orice oraș, și capacul de le berea pe care tocmai ai băut-o n-a fost câștigător, aproape la tot pasul auzi pleoscul caracteristic al palmelor specializate în păcănele, ți se flutură pe la nas bilete de bingo sau ți se bagă în ochi reclamele mari mari mari ale caselor cu bet. Adică cu pariuri. Și, dacă nu ți se face roșu în fața ochilor când Fata Morgana, zisă și câștig, îți arată o bucă, promițându-ți mai mult, nu poți să nu te întrebi: Băă, da’ cât de profitabilă-i toată treaba asta cu pariurile, de își permit să plătească chiriile, salariile angajatelor, bașca profitu’ care este?” Că dacă profit n-ar fi, nu s-ar povesti. Și, dacă-i profitabil, și esteeeeee, asta înseamnă că întotdeauna, na, de cele mai multe ori, câștigătoru-i același. Că doar de asta s-au inventat jocurile de noroc, că-i garantat câștigul. Lor. Fiindcă, vorba aia, fraierii nu mor, se schimbă.