Cum vine vineri, cum căpiază unii. Şi nu-i vorba de terase sau cârciumi, care-s la tot pasu’, de zici că eşti în nu ştiu ce staţiune cu profil de beţivăneală cât e ziua şi noaptea de lungă. Un fel de Ibiza zălăucă, evident, cu apucături maneliste cronice. În piaţă, aia cu legume, din centru, la ceva casă de p’acolo şa, nişte dintr-ăia cu mucii-n gură se strâng ca porcii la troacă, beau cât îi ţine, ba’ mai mult decât îi ţine, apoi, fiindcă ei se simte bine, frate, dau muzica la maxim, noaptea la 3, 4, că la cinci se urcă în maşini şi pleacă fiecare la coteţele lor, adică a lu’ mă-sa şi tac’su lu’ fiecare. Sau poate nu. Da’, pân’ să plece, fiindcă au concurenţă de la terasa de la etaj, aia cu V, şi nu mai apucă să se audă râgâind şi nici când îşi dau drumul la piş-piş pe unde apucă, încep să urle. Fără cap şi fără coadă. Doar urlete. Şi un fel de sunete, care cred că se vor a fi un fel de râsete, da’ sună a zgomot de caca moale în cădere. Ee, şi încep ăştia, cu voce de fătălău, da’ cu pretenţii de macho: “Băăă, nngg, băăă, nnng hă hă hă, aia i-o zis lu’ ăla că are p’la mare. Nngg, hă hă hă! Băă, ăla are p’la mare, aşa i-o zis aia!” “Hi hi hi, daaaa, mare, hi hi hi”, se aude răspunsul feminin, pardon, piţiponcesc cretin, al ălora cu fustele deja pe post de prosop pentru vomeală. “Băă, ştii ce i-o zis aia lu’ ăla? Că are, nnngg, p’la mare, băă, hă hă!” “Hi hi, pârţ, daaaa, maare, maareee nng!” Şi tot aşa, până când începe să se crape de dimineaţă şi începe să le crape şi ăstora neuronu’. Aşa că, după onomatopeele, râgâiturile, pişu’ şi pârţurile de rigoare, se face linişte. Putoarea rămâne. O parte, că grosul îl iau cu ei arătările cu mucii-n gură.