Câţi paşi de uriaş sau pedale de bicicletă îmi dai până la împărăţia ta, fată frumoasă a Cătanei? Emoţia descoperirii Grădinii Zmeilor acum 10 ani, când nu figura mai nicăieri, când încă auziseră de ea prea puţini, când uriaşii de piatră vegheau nestingheriţi la liniştea verde şi deasă a unui loc minunat de frumos, rareori călcat de pas de om, nu a însemnat altceva decât începutul proiectului „Descoperim Sălajul“. Un lung şir de aventuri, la pas, pe bicicletă, în două mâni, pe burtă, cu barca, în patru labe, cu maşina, cu coarda, în hamuri, pe vârfuri, într-un singur deget, sub ape, în adâncul pământului, între blocuri de piatră.
Culmile, apele, peşterile, grotele, stâncile, puţurile, fundurile de lac, înălţimile toate au fost „scormonite“. S-au scris reportaje, s-au scos ziare, s-au editat cărţi, fotografiile cu ţinutul neştiut al Sălajului au ajuns în expoziţie dincolo de hotare şi au împânzit internetul, s-au făcut filme şi frumuseţile Sălajului au fost „cărate“ pe bicicletă sute de kilometri şi împărţite în toată Transilvania. Dincolo de toate astea proiectul „Descoperim Sălajul“ a prins propria lui viaţă ca şi lemnul păpuşii bătrânului Gepetto şi a atras de-a lungul vremii mai mulţi oameni, care odată ce au gustat din frumuseţile ascunse ale Sălajului, chiar şi o singură dată, au realizat că cel mai tare drog este natura. Chiar dacă au fost ani în care trăirile, însemnările, notele, fotografiile sau reportajele au rămas departe de publicul larg, spiritul „Descoperim Sălajul“ a continuat să facă ceea ce a început în urmă cu zece ani, sub diferite forme. Marca „Descoperim Sălajul“ a început să fie folosită în diferite alte proiecte, de diferite instituţii ori de câte ori voia să se arate lumii Sălajul, tărâmul zmeilor şi al uriaşilor.

Atingerea Zmeilor

Când am pornit cu bicicletele spre Grădina Zmeilor din Gâlgăul Almasului, nici prin gând nu ne-a trecut că excursia noastră va deveni deschizător pentru un şir de alte reportaje, adevarate expediţii spre necunoscutul sălbatic. Mai greu a fost pentru Călin Pavăl, tehnoredactorul cotidianului şi împătimit de natură şi escaladări, în timpul său liber, care a trebuit să-şi facă încălzirea pedalând până la Jibou, unde urma să-mi alătur şi eu pedalele excursiei noastre. Călin, care are un oarecare antrenament în mersul cu bicicleta, a ajuns în Jibou în mai puţin de o oră, deşi aceasta, fiind prima tura mai lungă, i-a provocat şi lui o oarecare jenă în partea dorsală. Eu, care obişnuiesc să folosesc bicicleta doar în cazul în care trebuie să mă duc până la mecanic, după maşina stricată, am cunoscut durerile şeii abia spre seară, când kilometrajul îmi arăta 30 de kilometri de proptit fundul în şeaua bicicletei.

Provocarea Ţicăului

Mă agăţ de o rădăcină ca de firul vieţii. Încerc să-mi mut picioarele măcar cu o jumătate de metru mai încolo. Covorul înşelător de frunze îmi fuge însă de sub tălpi şi alunec vreo 2 metri. Înspre hăul al cărui sfârşit nu se vede. Se simte, doar, prin semiîntunericul mascat în ceaţă. Simt o mişcare la dreapta mea, ceva mai jos, la buza „balconului”. E Călin. El a alunecat mai zdravăn ca mine, dar, în cădere, a reuşit să apuce disperat o bucată de rădăcină. Piciorul drept, cu care s-a sprijinit pe colţul de stâncă trădător (şi a cărui cădere se tot aude, în gol, vreo 15 secunde), îi zvâcneşte incontrolabil. Trebuie să urcăm la baza hăului. Asta nu mai e joacă. E sinucidere curată. O provocare a destinului. Nu vreau să cred că “karma” noastră este să ne lăsăm dinţii acolo. Ne târâm în sus, uneori smulgem muşchii să dăm peste o rădăcină de susţinere. Câţiva centimetri, o jumătate de metru şi gândul că suntem aşteptaţi întregi acasă.

Cliţ- Valea Umbrelor

Părăsim Valea Umbrelor într-un loc unde pereţii de stâncă fac loc unor urcuşuri mai accesibile de pantă acoperită cu frunziş şi muschi. Călin, împreună cu ceilalţi doi, încearcă povârnişul ce, de departe, părea ceva mai accesibil. Mai rămân, vreme de 5 metri în Vale, dupa care iau, şi eu, panta în picioare. Şi mâini. Încet-încet, distanţa dintre noi se măreste tot mai mult. Contactul vizual l-am pierdut, deja, cu ei, mai comunicăm doar prin răcnete. Se pare că, în timp ce ei urcau într-o direcţie, panta mea m-a îndepartat de ei. Încerc o coborâre scurtată ca sa mă alatur echipei, dar sub mine se deschide o altă râpă. Parcă nu era acolo, mai înainte. Urc, din nou, trebuie să găsesc o trecere spre cealaltă culme, unde mai apuc să văd o strafulgerare galbenă. Nimic. Sus, Valea Umbrelor curge la 200 de metri sub mine şi râpe. Pădurea mă înconjoaraă, iar liniştea mă loveşte în plex. Singur. Mă aşez, luând între picioare un ciot de copac rămas în pantă ce duce în lumea nimănui. Închid ochii şi las natura să mă cuprindă. Mintea mi se goleste, încet, de toate urmele civilizaţiei, iar pădurea intra în mine cu toate zgomotele ei. Picajul unei gaze ce-mi trece pe lângă cap, îl simt ca pe un MIG. Aud clar paşii furnicii care-şi caută drumul pe piciorul meu. Rădăcinile copacilor gem împrejurul meu în timp ce se întind înspre mine să mă îmbrătişeze. Mă numesc Zero. Sunt începutul şi sfârşitul.

Muntele de noroi de la Racâş

În atmosfera aceea lugubră, apăsătoare şi prevestitoare de rele, râsul nostru, poate şi un pic isteric, a clătinat serios Muntele de noroi de „La Rupturi” ce se întind între localităţile Baica şi Racăş, comuna Hida. Secvenţa aia dintr-un desen animat “Tom & Jerry”, în care Tom tot încearcă să urce pe un stâlp, alunecă jos şi dă din nou din picioare, urcând din nou, pentru ca jos, la baza stâlpului, era aşteptat de buldog, se derulează chiar în faţa mea, făcându-mă să uit, pentru câteva clipe, că stăm lângă o faleză de noroi uscat, nisipos, care-şi poate arunca, oricând, tonele asupra noastră, ca o avalanşă. Călin încerca, nici nu mai ştiu, a patra sau a cincea oară, să urce pe un fel de creastă a Muntelui, vroiam să vedem ce-i dincolo, dar cei 4-5 metri în pantă nisipoasă îl făceau să alunece înapoi, după fiecare doi-trei paşi proptiţi spre sus. Degeaba-şi înfigea vârfurile tenişilor şi degetele în solul moale, în momentul în care încerca sa se salte în sus, totul ceda, iar Călin revenea la “bază”, unde eu îi făceam galerie, scuturându-mă de ras. E perseverent băiatu’, urcă un pic, curge înapoi, mai urcă, vine la loc, până când se agaţă de ceva rădăcini ale unor plante extrem de şubrede, dar care-l ţin exact o fracţiune de secundă, cât să se arunce peste buza crestei. Scenariul se repetă, când încerc şi eu să-l urmez pe Călin. Degeaba încerc şi eu figura cu rădăcina, Călin a rupt-o, mie mi-a rămas doar urme de rădăcini, pe care, atunci când le iau în mână, rămân fără nici un sprijin. “Fii atent! Mă culc eu pe burtă, întind mâna, îţi mai rămâne cam un metru jumate de sărit, facem priza şi te trag sus. OK ?”, face Calin. Oki Doki, fac doi paşi în spate, mai mult loc nu am, iau avans, mă arunc în sus, folosind stilul “călcatului apei”, iar priza cu mâna lui Călin, pe care am exersat-o deja în atâtea situaţii limită, mă aduce în siguranţa, lipit cu tot corpul transpirat, de solul prăfuit. Ajung sus, iar când ne uităm unul la altul, zicem că suntem ca doi bivoli africani, pe corpul cărora se uscă noroiul. Creasta este extrem de ciudată: un fel de coridor strâmt, mărginit de ziduri nu mai înalte de doi metri, dar care se apleacă înspre afară, în gol, nefiind sprijiniţi cu nimic. Ce le poate ţine? Habar n-avem şi nici nu vrem să ştim. Mai mult, încercăm să nici nu le atingem, pentru că suntem conştienţi că un şoc cât de mic, ar face să pornească la vale tot Muntele. Cu noi pe post de surferi. Neplăcut.

Vîrteşca- Leagănul Lupilor

Nu mai știu sigur prin ce filieră ne-a parvenit informaţia despre avena din Vîrteşca, culmea, la ora aia nici măcar ce este o avenă nu ştiam prea sigur. Auzisem doar ca există, pe acolo, un fel de groapă în pământ, de vreo 87 metri adâncime, şi ne-am zis, Călin şi cu mine, de ce nu? Vorba aia, agăţaţi pe pereţii stâncilor am fost, în pesteri, am fost, la înălţimi de peste 1.000 de metri am fost, fără absolut nici o asigurare (cine-i nebun să ne facă nouă asigurare, când nici măcar noi nu mai ştim până când ne va mai merge), aşa că, hai să mergem şi în adâncuri, ce poate fi aşa de greu, în cel mai rău caz putem să rămânem fără oxigen, dar problemele de genul acesta se rezolvă la faţa locului. Am luat, aşadar harta Sălajului cu drumurile, am stabilit traseul şi, după ce am montat pe aia mică nişte cauciucuri cu crampoane, am pornit la drum. Spre Zalha, prin Gîrbou. Nici că se putea o alegere mai proastă.

Tusa- Izbucul zgomotos

Eu cred ca noi doi, Călin și cu mine, suntem, într-un fel, privilegiaţi de soartă: ne este dat să putem descoperi zone, chiar şi în Sălajul ăsta hulit de către mulţi, care sunt ascunse privirilor oamenilor obişnuiţi. In cele peste 8 luni în care ne-am dat pe brazda expediţiilor, am scos la vedere, din anonimatul tăcut şi modest al naturii, peisaje care nu au mai fost văzute de nimeni, sau nebăgate în seamă, adevărate oaze de linişte şi de reculegere, care sunt doar la o aruncătură de băţ de noi, dar spre care nimeni nu s-a obosit să arunce nici măcar o privire. Este şi cazul zonei turistice Tusa, cu cele 7 văi ale ei, de o sălbăticie nealterată de suflul civilizaţiei. Valea Topliţei, cu originea la Izbucul Mare, sau Izvorul Barcăului, este doar una dintre văile Tusei, pe care, de o urmezi în amonte, te pierzi, din ce în ce mai mult, într-o lume a umbrelor, străjuită doar de animale sălbatice. Şi, mai nou, de noi.

Narcisele cocoroţele din Racâş

Verdele ăsta primăvăratic este atât de agresiv, dar în acelaşi timp foarte odihnitor ochilor noştri care încearcă să cuprindă cât mai multă natură în irişii arşi de atâta ger. Suntem în Racăş, cutreierând dealurile în căutarea Poienei narciselor. Sătenii ne-au spus că nu prea avem multe şanse să prindem narcisele înflorite, dar asta e, este ultima sâmbătă liberă a noastră înainte de marele turneu, care ne va purta de pe o creastă pe alta, prin Carpaţi. Mergând spre Racâş, de data asta cu aia mică şi roşie, ca să nu „obosim” bicicletele (zicea Călin), parcă ne îndreptăm spre casă. Nu a trecut chiar atât de mult timp de când am parcurs acelaşi drum, cu biciclete, spre Stânca Dracului, din Hida şi “La Rupturi”, sau Muntele de Noroi, din Racâş. Aşa că ne salutăm cu sătenii ca şi când ne-am cunoaşte de o viaţă, ei arătându-se mai mult decât dispuşi să ne îndrume pe drumul cel bun, înspre Poiană şi alte zone interesante.

Descoperim Sălajul: Sălajul turistic a cucerit Budapesta

Un eveniment important pentru Sălajul turistic a avut loc, în 13 – 15 septembrie 2005, la Institutul Cultural Român Budapesta unde s-a vernisat expoziția de fotografie intitulată “Descoperiți România”. În cadrul expoziției de fotografie au fost prezentate 25 de poze cu Sălajul turistic (Grădina Zmeilor, Piatra Dracului, Dealul Rákóczi, Valea Umbrelor din Cliț etc), precum și alte cîteva poze din Munții Apuseni, instantanee cu locuri deosebite descoperite și redescoperite de membri Asociației “Descoperim Sălajul” (Deák Zoltán și Călin Pavăl).

Peştera – Moara lui Pocol

Stăm lungiţi ca nişte viermi în grota aia prelungă şi strâmtă, care se aşterne peste noi ca un linţoliu de granit, învăluindu-ne din toate părţile, rece şi umedă. De undeva, doar de la câţiva metri în faţă, se aude zbuciumul – acum încă liniştit, al primului sifon, peste care nu vom putea să trecem, dat fiind că nu avem echipament pentru o asemenea escapadă. Suntem, efectiv, imobilizaţi pe spate, singurele mişcări posibile fiind cele cu degetele şi călcâiele, prin care încercăm să mai câştigăm câţiva paşi spre înainte. Tavanul grotei e atât de jos, încât poţi ridica capul doar câţiva centimetri, atât cât să-ţi dai seama ce urmează în imediata ta apropiere. Solul a devenit deja noroios, semn că suntem aproape de puţul sifonului, iar umezeala mocirloasă începe să se prelingă pe spatele nostru din cauza târâşului, care ne-a ridicat tricourile în gât. Cel mai probabil, grota aia nu a mai auzit de mult atâtea icnete şi gemete, ce ies involuntar din gura noastră, în încercarea de a mai câştiga câţiva metri înainte. “Au auuuuuuuuuu ….nu mai pot să-mi ţin capul!”, se aude Călin din faţa mea, aşa că-i vâr rapid un bocanc 42 sub gât, ca sprijin. Tace, ca un copil ce a primit suzeta, şi filmează cuminte în continuare.

Valea Hrăii. Citadela de piatră din inima pădurii

E uimitor locul ăsta din lume, numit Sălaj, pe harta României, cu uriașii de piatră care, deși ascunși în locuri care nici măcar nu te duc cu gândul că ar fi ceva acolo, atunci când îi descoperi te lasă cu gura căscată de uimire. Evident, asta e valabil doar în cazul celor pentru care natura înseamnă mai mult decât denumirea generică a ceva, un fel de bun comun de consum. Pentru mine și pentru Zoli, aventura “Descoperim Sălajul” înseamnă un fel de întoarcere acasă, și de fiecare dată sentimentul de eliberare e același – un fel de descătușare sufletească și trupească, sentiment pe care reușim, după fiecare întoarcere de pe coclauri, să-l păstrăm viu, preț de un timp. Apoi, ne reîntoarcem acasă. La fel ca acum.

In memoriam Deák Zoltán