Materialul de mai jos îl dedicăm Violetei Avram, asistent medical în cadrul Spitalului Județean de Urgență Zalău, precum și tuturor medicilor, asistenților și celor care în aceste zile tulburi se află la datorie, în lupta cu Covid19. 

– Buni, da’ crezi că-i prințesă? 

– Cine să fie prințesă?

 – Violeta! 

– Cum, Doamne iartă-mă! să fie prințesă? Îi femeie ca tăte femeile. 

– Eh, femeie, femeie, da’ îi și prințesă?

– Du-te și nu vorovi tăt ce nu trebe! De unde ți-o mai vinit amu și asta în cap?

Dialogul ăsta l-am avut cu bunica de nenumărate ori, cam pe când eram de doar câțiva ani, iar Violeta de pe Calea Zălaului mi se părea cea mai frumoasă și mai bună ființă pe care o știam. Venea uneori pe la noi, asistentă medicală fiind, să-i dea injecții bunicului, și mă uitam mereu după ea, cu mâinile agățate de gard. Era cu părul lung, prins în coadă, și avea vorba moale și caldă, așa că e lesne de înțeles de ce, în mintea mea de copil, ea nu putea fi altceva decât prințesă – adică tot ce știam eu pe atunci a fi întruchiparea superlativului absolut.Violeta stătea mai sus de noi, într-o căsuță ce aducea cu a noastră, iar în sat familiei ei i se zicea a Pișilichii. Dintre toți oamenii de pe Calea Zălaului, pe ea aș fi putut să o privesc cu ceasurile. Avea pe obrazul stâng un semn ușor, abia vizibil, care mie îmi era încă o dovadă că Violeta era mai mult decât femeie ca toate femeile: era urma lăsată de o ramură de copac pe obrazul ei, când ea, ca atâtea alte prințese, a fugit din casa în care Baba Cloanța o ținea captivă în mijlocul codrului. Când bunicul a murit, răpus de cancer, buni Anica locuia deja în casa ridicată de ea și bunicul în capătul din sus al satului, iar pe Calea Zălaului rămăsese doar buni Carolina. În ziua înmormântării, era o vreme ploioasă afară și, de-atâta apă, toată pajiștea verde din fața casei era plină cu tufe mari, toate cu flori violet. În mintea mea, le-am botezat “violete” și am cules cât de multe am putut, convinsă fiind că prințesa le-a făcut să înflorească tocmai ca să i le pot culege eu bunicului. Nu cred că înțelegeam pe deplin ce e moartea, dar știam sigur că de la bunicul trebuia să-mi iau în ziua aia rămas bun. Violeta s-a măritat apoi, cu Ghiță zis a Șchiopului, și viața reală părea să câștige în dilema “a fi sau a nu fi prințesă”. Câțiva ani mai târziu, cam pe la vârsta de 6-7 ani, am avut o vară în care m-am tot gândit la Violeta, când, nu mai știu cum și de la cine, am primit o păpușă cu corpul din material moale, umplut cu sintetic, și complet violet. Convinsă fiind că-i un semn doar pentru mine, de la Violeta, cu păpușa în mâini și bucuroasă de parcă aș fi câștigat singură bătălia de la Posada, m-am repezit în casă și am urlat: “E prințesăăă! Știam eu că-i prințesă!”

– Cine-i prințesă? m-a întrebat bunica, întorcându-se de la sobă să mă privească.

– Violeta! Violeta-i prințesă! 

– Du-te, Mihaielă, și dă-ți de rând. Ți-am zis de atâtea ori…Dar eu nu mai eram demult în încăpere, o tulisem afară, absolut sigură că aveam dreptate. Și oricum, aveam deja o altă dilemă în cap: dacă lelea Vironica de pe Calea Zălaului e sau nu Sfânta Duminică.