Dacă e duminică dimineața, știu sigur că bunica urmărește slujba religioasă la tv – asta de când a avut piciorul operat în 2018 și de când nu mai poate merge la biserică pe jos.

– Cum a fost slujba de azi, buni?

– Frumoasă, cum să fie? Da’ tăt mai frumoasă ar fi dacă m-aș putea duce să o ascult în biserică,  unde părintele nostru o zice mai bine.

– Nu toți o zic la fel?

– Nu dară! Tre’ să ai un har anume ca să poți fi un preot bun. Pentru orice ai vrea să faci bine, îți tre’ un har, nu?

– Cred că da. Dar cum era pe vremea dumitale mersul la biserică?

– Era altfel decât amu. Atunci mere tătă lumea la biserică, mic ori mare, tânăr ori bătrân, tăți mereu la biserică în feștecare duminică ori zi de sărbătoare. Ba te bucurai când pica vreo zi de sărbătoare peste săptămână și mai apucai să-ți odihnești ciontiele, că pre’ le rupei cu munca la hotar.

– Nu se întâmpla să mai săriți câte o duminică și să nu mergeți la biserică?

– Doamne ferește! De unde-ți vin aste-n cap? Nu ți-am zis că atunci nu era cum îi amu? Nici vorbă să sari câte-o duminică! Cum să nu meri la biserică?

– OK, am înțeles! Și cum vă îmbrăcați pentru biserică?

– No, cum? Cu hainele de-a uărea, cu alea mândre și bune, de nu le purtai peste săptămână. Bărbații purtau nădragi de stofă neagră sau sură, cămașă cu mâneci largi, pumnășei și guler cu ciur, iară peste cămașă laibăr cusut așe pe piept cu model alb, tare mândru. Pe cap aveu clop de pănură, că nu mereu la biserică în capu’ gol. Iară de încălțat, se încălțau cu pantofi.

– Iar femeile?

– Femeile aveau spăcel alb de pânză, cu pumnășei și mâneci largi, încheiat cu bumbi. Câteodată spăcelu’ ave guler tăiet rotund, da’ pe larg – barcuță îi zicem, altădată era cu  guleraș făcut din niște fodre mânânțele, la care dacă avei vreme, îi făciei un ciur mnicuț. Apoi era în partea de jos cămașa lungă, dreaptă – era ca un furou, iară peste ea vinie pindileu’ cu cipcă, adică poale albe, lungi, cu dantelă lată. Peste poale, mi-o amintesc pe măicuța cum își lega zadia – la noi în sat s-o purtat zadie neagră cu pături, adică împăturită – iară golondu’ era atâta de lung că îl petreciei tătdeauna de două ori în jurul brâului, iară capetele, odată legate ori în spate, ori în față, le ascundiei în brâu, să nu se vadă. Peste spăcel, se lua on laibăr negru, ce vinie tare bine peste albul spăcelului.

– Laibărul cum era făcut?

– Laibărul era așe cum era și la bărbați, era  ca o vestă, dintr-o stofă neagră, iară la cosuturi și la subsuori avea cârligățele albe – asta era ca on fel de model, făcut cu mâna, să fie mai frumos. Laibărul era scurt, numa’ până în talie, și nu se încheie peste piept.

– Oare de ce aveam impresia că era mai gros și cu nasturi?

– Cred că te-ai gândit la becheș, de-aia. Da’ becheșul era ca on sfeter mai gros, făcut din monton, cu bumbi și cu buzunare, și era mai lung, să ție de frig la spate. Da’ cum ți-am spus, la biserică luam laibărul peste spăcel și gata. Eu am avut un laibăr din brașov, negru, și cu multe, multe floricele mici, ca niște scânteioare de tăte culorile, mi l-o fo’ dată Burieneasa. Tare drag mi-o fost laibărul ăla! Da’ cum ți-am zis, câteodată, ca să mai schimbăm, luam peste spăcel o cămașă de-i zicem vizibcă. Mai târziu cu mult o apărut la noi rochiile de carton, care era un material în tăt felul de culori, cu modele. Bine, doamnele de la oraș aveu rochii de carton când noi umblam tăt cu poale din cânepă, da’ cum am zis, ele erau de la oraș, iară noi de la sat. Iarna mai erau și sfeterele, tare bune erau, că țineau de cald. Hainele astea de duminică le făciem din panza cea mai bună, mai moale. Măicuța ave mare grijă de hainele astea de-a uărea, le ținea în lădoi, împăturate frumos și așezate cu grijă. După ce vinie de la biserică, se dezbrăca și le împăture pe fiecare în parte și le așeza în lădoi.

– Și în picioare?

– No, în picioare avem încălțări. Boconci toamna și iarna, de îi făciem cu box. Când era vară și primăvară, purtam niște încălțări așe mai joase de gleznă, de la zicem jumătăți. Cei care o fost mai avuți în sat aveu iarna cizme, iară vara pantofi joși, numa’ cu un ptic de toc.

– Și în cap purtați năframă?

– Năframă, da, doară nu era să umbli cu capu’ gol, ca Nastratin. Pe măicuța de când o știu eu, de când mi-o amintesc, tăt cu năframa neagră pe cap o știu. Bag samă o fost așe pân’ ce tătuca nu s-o mai întors niciodată din război. Da’ țin minte și acum că între hainele alea de-a uărea, ave măicuța o năframă tare, tare mândră, cafea cu lapte la culoare. Era o năframă de păr, așe i se zice la materialul ăla fin, nu știu de unde o ave, da’ în vecii vecilor nu am văzut să o poarte. Nici măcar o dată, cu toate că știu că îi era dragă. Și eu, și Lodovica am fetit cu năframa aia. Bine, nu-i vorbă, că mai avem și altele, da’ aia ne era cea mai dragă și mai dragă la amândouă.

– Și ce s-o ales de năframa aia? Pe unde o fi acum?

– Oioi, asta nu știu a-ți spune! Atâta știu, că o rămas la soră-me, la Lodovica, o vreme am mai văzut-o purtând-o, da’ apoi nu mai știu ce-o făcut cu ea.

– Și zici că fetele nu umblau defel cu capul descoperit? Nici până a se mărita?

– Nu umblau, cum să umble? Numa’ așe umblau fără batic dacă își împleteu părul în tici, da’ asta era numa’ o dată, de două ori pe an. Atunci nu-ți puniei năframă anume să se vadă părul cât de frumos era făcut.

– Cine îți împletea părul în tici?

– Măicuța mea. La fiecare fată, mama îi împletea părul în tici. Da’ când îl împletiei simplu, ți-l făciei singură. Pe atunci nu te pieptănai în tată zi, numa’ duminica dimineață, înainte să meri la biserică. Atunci te puniei pe scaun, cu unu’ sau două piaptăne lângă tine, cu dinți mari și mici, și cu o sticluță de fotoghin și așe te lai. Trăjei cu piaptănul prin păr pănă jos, dădiei cu petrol, iară la sfârșit, înainte de-a-l împleti, îl dădiei cu piaptănul cu dinti mici, bunăminte pentru luciu.

– Și împletitul în tici cum era?

– Apoi începei de sus, din creștetul capului, și făciei două coade, ce coborau pe spate. Iară pe măsură ce tot împleteai, adăugai câte o șuviță de păr până se aleje tăt, tăt și avei două coade late, lungi până dinjos de brâu, pe care le legai cu prime.

– Ce culoare aveau primele?

– Roșii! Tătdeauna erau roșii! Da’ să știi că la biserică ori când merem la danț ne împletiem cozi și numa’ așe, simplu, de la ceafă în jos, și tăt cu prime le legam, iară peste ele puniem frumos năframa. Peste săptămână, năframa o legam la spate, să țină bine părul și să poți lucra mai bine, da’ când merem la biserică o legam sub bărbie.

– Ca să vezi! Și toate fetele din sat aveau prime?

– Da’ cum nu? Tăte, dară! Da’ nu crezi ce-am pățit odată, în biserică? Știi doară că la noi în sat, bărbații stăteu în biserică în rândurile din față, apoi vin muierile bătrâne, apoi astea mai tinere, iară nevestele tinere, abia măritate, lângă ușă. Fetele și feciorii ne suiem în pod. Cam tăt așe îi rînduiala și amu. No, și ne-am fost suită noi în pod și acolo era așe: feciorii stăteu laolaltă, în partea de la perete, iară noi, fetele, stătem către scară. Și în duminica aia, eu și mai multe fete avem prime legate în par, iară careva din feciori ce s-o gândit? Să ne înnoade primele astea tăte laolaltă! Cum eram mulți în pod, cam înghesuiți și tăt o foială, iară primele erau lungi bine, nu am simțit niciuna nimic. Și să vezi, numa’ să vezi, când s-o gătat slujba și am dat noi să coborâm pe scară! O fost tăt un “Cea!” și-un “Hăis!”, tăt un “Auauau!” și “Văleleu!”! Nimeni nu știe ce avem noi în pod, de nu ne oprem din strigat.

– Și ați reușit să vă dezlegați?

– Apoi am reușit, dară, că printre râsete de numa’, ne-o ajutat celelalte fete să deznodăm primele.

– Și feciorii ce făceau în timpul ăsta?

– No, ce să facă? Rădeau de se prăpădieu.

– Dar care din feciori v-a făcut pozna asta?

– Zice-se că Ghiorghia Petecului, el ar fi moșmondit primele, da’ nu am știut niciodată cu siguranță cine-o fost.

– El era mai glumeț din fire?

– Era dară, contin ne făcie să râdem.

– Se întâmpla să râdeți în biserică?

– Se-ntâmpla, dară, deși nu ar fi trebuit. Numa’ no, eram tineri și fără minte, și ne mai bușe râsul câteodată. Și-atunci tăți diecii din strană se uitau în sus la noi, ba ne și făcieu semn cu degetu’ să ne astâmpărăm și să ne dăm de rând.

– Și vă dădeați?

– Ne dădiem, sigur că da, doară eram tineri, da’ nu eram buieci de tătului tăt.

– Câți dieci erau în strană pe atunci?

– Tătdeauna o fost trei ori patru.

– Buni, dar știai că în Mirșid este o carte bisericească, o Kazanie cu litere slavone, din 1732? Ioanea Petrii Mării mi-a zis de ea.

– Nu știem! De când zici că e?

– Din 1732.

– Oioioi! No, dă-ți tu seama la câți oameni s-o cetit din cartea aia! Ia socotește, câți ani vin până amu?

– Din 1732? Până acum sunt 288.

– Oioioi! Mult! Cine știe câte vieți de om încap aici! Cine știe cum era satul pe atunci și ce ulițe ave. Da’ vezi cum merge viața asta mereu ‘nainte? Noi vinim și ne ducem, da’ ea nu se oprește niciodată și numa’ când dai peste oarece, cum e Kazania asta, îți dai seama cât de trecători suntem. Noi și norii pe cer, o dată-i vezi, da’ la o suflare de vânt s-o și dus!