La cafeaua de după-amiază, vorbesc cu bunica despre cât de mulți oameni ne-au sărit încă o dată în ajutor cu fotografii vechi, toate de colecție și de familie, și despre câte telefoane a primit buni recent, de la persoane cu care n-a mai vorbit de 10 ani.

– Nici nu-mi vine a crede că m-a sunat Florea noastră, Florea nănașii Lodovica! Tulai, Doamne, că nici să o văd pe stradă și nu aș fi cunoscut-o! Tu-ți dai sama? Ea e fata nănașii Lodovica a lu’ Rățuca, soră cu Mircea și cu Ghița!

– Și nepoată de-a Birăiței bătrâne, așa-i?

– Tumna așe! Nu cred c-am fost vorovită cu ea de 10 ani! 

 – Și cum de te-a găsit?

– Auzi tu dară cum! Doară o nepoată o mers la ea și i-o arătat pe telefon poza cu mine, din ziar, și o întrebat-o dacă mă cunoaște! Și cum nu m-a cunoaște? Și-apoi nepoata i-o citit tăt, tăt ce ai scris, adică tăt ce am povestit noi!

 – Și de unde a găsit numărul dumitale de telefon?

– No, de unde?! De la Lodovica lu’ Nemeș, din Baia Mare! Un ceas am stat cu Florea la telefon, atâtea am avut să ne spunem!

 – Super! Să știi că mă bucur mult, buni!

– No, da’ stai așe! Știi cine m-o mai sunat?

– Cine?- Cumnata-mea Florica, din Baia Mare. Ea o fost măritată după Toderea, fratele lu’ bunicu-tău. Nici nu ea nu mai vorovisem de ani buni, de la înmormântarea lu’ bădică-tău Cristurean. Și cu ea am povestit mult, tare mă bucur că m-o sunat!

– Și eu mă bucur, buni! Mi se pare foarte frumos să reiei legături așa vechi. Cum a fost și cazul cu Marcela, nepoata Anichii și  a Buruienesei, ori cu Zmaranda Bungau, cu care mama se juca la Pavăl. Mi se pare formidabil! Și mă bucur și de toate pozele pe care mi le-au trimis oamenii, nu poți crede ce fericită sunt când dau peste o fotografie cu satul nostru ori cu oamenii din timpurile vechi. Iar unele poze zici că-s rupte din alte vremuri și locuri! Nici nu-mi vine a crede că-s făcute cândva, în Mirșid!

– De bună samă că-s din alte vremuri, asta-i bistoș! Da’ eu mă mir cum le-ai găsit…

– Tot internetul, buni, a făcut asta posibil! Se întâmplă foarte repede lucrurile pe internet, vezi doar și dumitale. Și cred că internetul ăsta face ca uneori să te prindă un dor de casă…

– Internetul zici? Da’ de unde! Nici poveste de așe ceva!

– Dar cum?

– Vezi tu, vine o vreme, o vârstă, când te năpădesc amintirile, vin peste tine și nu-ți dau drumul și-atunci trebuie să te-ntorci

.- Unde să te întorci?

– Acasă. Da’ nu așe, că te urci pe avion ori pe mașină, și te-ntorci acasă. 

– Dar cum?

– Te-ntorci cu gândul. Gândurile alea clare, când îți amintești cum era oarecând, când încă mai trăieu tăți ai tăi. Da’ gândurile astea nu te-încearcă până când ești tânăr, atunci n-au treabă cu tine și nici tu cu ele. Atunci ți se-mpare că ai un car de ani în față. Gândurile și dorul ăla de care vorovim amu vin numa’ mai târziu, când ai apucat să trăiești un pic și poți destilindi noaptea de zi.

– Hmm știi că avea Lucian Blaga o poezie în care zicea că “La obârșie, la izvor/ Niciun drum nu se întoarce/ Decât în chip de dor”? Adică acasă de-ntorci cu adevărat doar sub formă de dor… sau când ți-e dor.

– Așe și îi! Tumna așe! Da’ cine zici c-o scris așe?

– Lucian Blaga.

– Aha, Blaga îi poet.

 – Da, el a mai zis că “veșnicia s-a născut la sat”.

– Și cu asta avea dreptate. Doară unde altundeva să se nască? La oraș nu, că orașul înseamnă nou. Cred că îmi place Lucian Blaga. Da’ și Eminescu, că poeziile lui le știu mai bine.