– La patruzăcişicinci de ani deja începusem să umblu în haine maronii. După cincizăci mi-am luat haine negre. Acuma tinerele nu mai ţin moda asta veche. Bunică-ta din Călata încă n-o împlinit patruzăci şi umbla numa’ în negru. O murit soacră-sa, i-o ţinut doliu un an de zile, după aia o murit băiatu’ lui frate-su’, o purtat doliu încă un an, după aia n-a mai vrut să-şi ia haine tărcate.

– La Uileac nu s-au păstrat tradiţiile ca în Ţinutul Călatei.

– Nu. Vezi, după cincizăci, după ce o venit colectivu’, nu s-o mai găsit stofe aşa bune și faine. Până-atunci fustele, şi cele largi, erau făcute din materiale, stofe, luate din prăvălia ovreiului. În timpu’ colectivului s-o găsit numai haine din ţesături slabe. Încetu’ cu încetu’ o dispărut portu’ vechi, am umblat în rochii întregi, nu în fuste. Apoi femeile tinere or luat şi nădragi. O fost cazu’ când peste nădragii de supraelastic or luat rochie lungă până la genunchi.

– Portul nu s-a păstrat, dar obiceiurile de viflaim, da.

– S-o început în timpu’ războlului, când o fost regimu’ ungar. Cadeţii or învăţat primii. Ei erau feciori de cincişpce-şaişpce ani. Cei născuţi în douăjcinci, douăjşase or fost luaţi cu tăţii pe front. O fost un preot, Szabó Pál, o venit la noi prin anii douăzăci, el s-o ocupat de tineret. E îngropat acolo, în faţa bisericii. Se zicea pe atunci că a umbla cu viflaimu’ e obicei catolic, totuşi s-o păstrat. Nu mai trebuia nimeni să-i înveţe pe feciori, o generație învăța de la alta. Vai, bunu’tău tare îndrăgea Crăciunu’, nu dormea tătă noaptea, punea lemne pe foc și îi aştepta pe cei cu viflaimu’. Ăia erau opt la număr, un vestitor, un haiduc, doi păstori şi patru îngeri. Seara la nouă se începea de la un capăt de sat și până dimineaţa se umbla prin tăt satu’. La noi ajungeau în zori.

– Cadeţii s-au întors de pe front?

– S-or cam întors, dar or fost şi răniţi. Era unul Feri, care o fost și el cadet, s-o betegit în prizonierat. O stat patru ani acolo, ceilalţi s-or returnat mai devreme. Apoi, peste câţiva ani o-nceput să șchiopăteze, prin anii şaizăci umbla deja cu cârje și la sfârşit nu se mai ridica în picioare. Pe front o plecat fecior. În patruzăci, când o intrat ungurii. Bözsi şi cu Feri erau duşi în fiecare an în faţa comisiei pentru pensia de boală.
I-o zis lui Bözsi în salvare, că or fost duşi cu salvarea: „O, Bözsi, pe mine nu mă mai iubeşte nici nevastă-mea!”. Dar l-o iubit, o avut noroc că s-o însurat cu ea. Ce o făcut femeia aia pentru el, altele nu ar fi făcut. I-o vorbit frumos, cu iubire. O venit salvarea de la Şimleu și i-o dus culcaţi pe targă. Șefu’ comisiei era doctoru’ Nádudvari. Bözsi l-o întrebat: „Domnu’ doctor, de ce trebuie smuciţi nenororociţii ca noi?”. Nádudvari i-o răspuns: „De-aia, draga mea, că legile sunt tâmpite!”. Amândoi o primit o pensie de boală, mică, dar tot o fost ceva. Le trebuia să-i vadă, nu cumva s-or vindecat? S-or uitat la ei și or văzut că ei sunt tot așa. Mi-era milă de Feri ăsta şi el o fost tare neputincios. La urmă, stătea numai culcat. Şi Bözsi era la pat de vreo zece ani, nu putea să se ridice, nici să stea în fund. Feri o bolit vreo cincşpce ani. Avea 49 când o murit.

– Mi-ai zis că ai umblat la colectivă cât timp trăia soacră-ta.

– Da, după aia a trebuit să stau acasă cu Bözsi. Nu puteam sta cu toţii acasă, numai eu am stat cu ea. Restul mergeau la muncile câmpului. Deseori mă duceam la vecini, nu aveam ajutor. Cel mai des o chemam pe Ilus. Ea era o femeie tare bună, însă avea şi ea un drac în ea, că nu s-o măritat cu cel pe care-l iubea. N-avea copii, bărbatu’ i-o murit repede. S-o măritat din nou, cu acest Miklós din vecini. Ăla şi-o lăsat nevasta pentru ea. Apoi şi el o murit. Ilus o rămas vădană a doua oară. Miklós o murit tocmai când îl îngropau pe Feri. Pe Miklós îl aduceau mort de la spitalu’ din Şimleu, când pe Feri îl duceau spre cimitir. S-o întâlnit salvarea cu dricu’.
Ilus o mai trăit cincşpce ani după Miklós. La şaptezăcişişase de ani o căzut din cais. O chemat-o Bűti Ilonka, apoi doamna Gyuri după primu’ ei soţ, la urmă doamna Miklós. Când o murit și Miklós, pentru amândoi o comandat câte-o piatră de mormânt. O întrebat-o lumea, de ce face pentru amândoi? O răspuns: că amândoi merită, unu’ i-o lăsat o casă, celălaltu’ pensie.

traducere din limba maghiară: Stracula Attila