– Aveam trei ani când au fost duşi oamenii în paişpşce. Nu-mi aduc aminte de nimnica. Eram aproape de opt ani când o venit românii în optşpce. O intrat pe la casa lui Vida, el o fost notaru’ atunci la Uileac. Animalele le-am mânat pe Câmpu’ Mic, ne era frică că ni le iau. De-acolo priveam cum se revarsă armata română. Dar n-o rămas aici, o plecat mai departe. După ce-au trecut, am revenit şi noi cu vacile. Apoi, la al doilea răzbel, am fost deja măritată. Mi-aduc bine aminte cum au venit ruşii. Înainte de aia a mai fost o scurtă lume ungurească. Dar numai patru ani. Iar mai-nainte, între cele două răzbele, o fost lume românească. Dar n-a fost chiar atât de rău! Erau mai buni oamenii atunci ca acum. Ne lăsau în pace. La şcoală nu o fost atâtea în româneşte. Ceva istorie. Aveam cărţi de şcoală în maghiară în tăt regimu’ românesc. Se mergea și atunci la ora opt. Ne duceam tăbliţe şi vergea de scris, aveam o carte groasă, din aia ne învăţau de toate. Carte de citit pentru şcolile de la ţară – așa scria pe ea, dar avea și aritmetică, și gramatică, și carte de bună purtare, dar şi de gospodărie. Ne-o învăţat învăţătorul Balázs şi doamna preoteasă. Pe mine nu m-o întrebat de lecţii, m-or trimis la parohie, să am grijă de băietu’ lor. Dar ştiam eu să citesc bine.

– În război a pierit cineva din familie?

– Apropiat nu, nu ştiu de aşa ceva. Pe timpu’ răzbelului al doilea eram în susu’satului, la casa lui taică-meu, la unceşu’ Ferenc. Pentru că aveau casa mai dosnică. Bunu’-tău nu m-o lăsat să stau mult aici jos, pe strada principală. Femeile tinere stăteau mai retrase atunci. Şi la unceşu’ Ferenc erau multe, dormeau şi în podu’ şurii. Ruşii treceau aici, pe strada noastră. Nu conta pe-unde, treceau pe uliţe, prin ograde, tăţi grămadă. Muniţia o dus-o cu căruţe cu cai. Or trecut prin grădină și o fost acolo un cireş ce le-o stat în cale, zbang, l-o tăiat. Odată o căzut o bombă pe lângă casa unceşului Ferenc. Mai sus de casă, în grădină, o făcut o gaură cât o fântână. Dacă pălea casa, nimeni nu scăpa. Şi dacă exploda, precis că suflu’ ar fi atins casa.

– Locul bombei se vede şi astăzi?

– Nu se vede, cum să se vadă după cincizăci de ani! Amăndouă copilele erau acolo sus la Ferenc, și Bözsi şi Irma. Mumă-ta avea vreo trei ani și când ne-am mutat și ne duceam cu lucrurile pe drum în sus, o trebuit să-i dau o perină mică, să ducă şi ea ceva, că altfel plângea. Io am rămas acasă o darabă de vreme, că treburile trebuiau făcute. Tare mi-era frică de ruşi. Am umblat în haine negre, să creadă că sunt babă, să nu se lege de mine. Aveam o bluză de mătase, cafeniu închis, pe aia mi-am luat-o. Atunci tăţi aveam cămaşă lungă de pânză, dar io am avut una de giulgiu, vopsită liliachie, în aia am umblat. În haine închise la culoare, pe cap mi-am pus o năframă neagră. Fetele prinse au rămas grele. Rusu’ o plecat, fetele o rămas aici cu plodu’. O trebuit să le facem și de mâncare la ruși, mama-soacră o trebuit să taie toate gâştile din curte.

– Bunicul cum de nu a fost dus la război?

– Nu ştiu. Poate pentru că o fost cap de familie. Taică-su’ nu mai trăia atunci, ţi-am zis că o murit în ’33. El o rezolvat, când o trebuit să-l recruteze, o plătit vreo trei mii de lei să nu-l ducă. Mai târziu, tăt l-o dus, dar o venit la vatră înaintea răzbelului. O adus o fotografie mare din armată. Venea o ţigancă din Criştelec la cerşit, tare i-o plăcut fotografia, zicea că e frumos ca fiul lu` Csák. Mi-o cerut slană de anu’ trecut, zicea că nu-i bai și dacă-i râncedă, că nu are ce să le dea la copii de mâncare. Vorbea așa de frumos că i-am dat o bucată şi din slana de anu’ ăla.

– Cine era acest Csák?

– Frumos om o fost! Ştii, era puţin şi mândru, că era morar. Moara se afla faţă-n faţă cu casa lui. Morarii erau oameni înstăriţi, prețuiți, domni la vremea aceea. Chiar şi mama-soacră, după ce o rămas vădană, s-o fălit că o cerut-o de nevastă moraru’!

– Încă de pe-atunci, sub regim unguresc, doamnele tinere la Șimleu plimbau căţei pe stradă, moda o luat-o de la Budapesta. La bărbați nu le plăcea, ziceau: „Mai bine plimbă un căţel pe şnur, decât să nască un copil”. În patruzeci, când o venit ungurii, János era jude. Prima dată l-o pus de jude pe văru-so, Kiss Ferenc, dar el l-o lăsat lui bunu’-tău. O ridicat o poartă împodobită, acolo, în josu’ satului, în faţa cârciumii ovreiului. Tinerii s-o gătit frumos, în straie populare maghiare. Preotu’ o ţinut o predică, i-o salutat de primire. Un ofiţer o adus cu el o nemțoaică. Nu ne-am înţeles cu ea, îşi punea capul îm pălmi, zicea: şlafen, şlafen, apoi am înţeles că-i e tare somn și i-am făcut patu’. Irma o avut o năframă albă cu flori roşii ce i-o plăcut tare mult, i-am dat s-o ducă ca amintire.

– Cârciumarul Salamon a fost şi el deportat în lagăr?

– O fost, săracul, cu toată familia. Și-or pus toate lucrurile pe o căruţă. Aveau o fetiţă, Frederika, stătea în vârfu’ căruţii, parcă o văd şi amu’, îşi strângea păpuşa la piept. I-o dus la Cehei, unde e amu fabrica, acolo o fost ghetou’, acolo i-o dus. O dormit pe jos, acolo au aşternut, ploua, tătu’ s-o făcut leoarcă. De-acolo i-o dus departe, în Germania. Nu s-au mai întors niciodată.

traducere din limba maghiară: Stracula Attila