– Nu aveam nici patruzeci de ani când am surzit de o ureche. Odată, când mă întorceam pe jos de la târgul din Şimleu cu mai multe muieri, Kiss Kati, Garas Juliska, Nímeti Érzsi au început să râdă de mine că le tot rugam să vină pe partea stângă şi să-mi zică acolo ce vor, că nu le aud bine. Pe atunci, pe lângă drum erau meri, nu plopi. Bunicii mei ziceau că, pe vremuri, împăratu’ austriac o dat poruncă să se pună pomi fructiferi pe lângă drumuri. Toamna, când veneam spre casă, strângeam câte-o cană de poame, așa, de o fierbere. Făceam multă supă de fructe, cu agreşe, vişine, dar cea mai bună era de gutui. Am avut şi noi gutui, sus printre pruni, dar după o vreme n-or mai rodit. Erau pe lângă drum şi meri de soi, şi din Sóvár, dar or îmbătrânit şi s-or uscat toți. Acuma nu mai sunt nici măcar plopi, că i-or tăiat. Ziceau că or îmbătrânit şi că or să cadă peste drum.
Cât o avut grijă mama-soacră de Bözsi, mă duceam des la Şimleu pe jos. După moartea ei însă tot pe fugă eram, mă pripeam să ajung la trenu’ de la doişpe jumate. Femeile din Şimleu, cărora le duceam lapte şi brânză, ştiau că mă grăbesc, că acasă am o fată beteagă. Pe Bözsi am pus-o în geam, să vadă cine umblă în sus şi-n jos și să mă vadă când vin acasă. Ne mai spunea uneori: „Ce fericit e cel ce umblă pe stradă!”. A fost un doftor de circă, Maruska, care tot văzând-o pe Bözsi în geam când se ducea la bolnavi o întrebat oamenii: „Cine-i fătuca, de ce stă toată ziua la geam?”.

– Aţi umblat des la doctori?

– N-am umblat. La patruzeci de ani îmi trebuiau ochelari, dar nu doctoru’ i-o prescris, să nu crezi, i-am cumpărat din piaţă, de la ţigani. I-am încercat cu care văd mai bine, şi i-am luat. Odată, la şezătoare, la tors, or râs de mine, io brodam o cuvertură, iar lampa de petrol era agăţată de plafon şi am zis: „Că nu poate să fie lampa asta mai aproape, să pot băga aţa în ac!”. Îmi zice vecina Kelemen Érzsók: „Cumătră, de ce nu te apropii mata de lampă?” „No, vezi, la asta nu m-am gândit”- am zis eu. De la vârsta de şaizecişicinci de ani am avut albeaţă. Iar picioarele mi s-o crăpat la patruzecişişase de ani. Am avut varice și după ce m-am rănit la picior toamna când tăiam tuielele cu bunu’-tău tare m-au chinuit. Până amu’. S-or vindecat singure după ce o murit Bözsi, că nu le-am mai forţat. Vezi că nu se moare nici de surzenie, nici de orbire şi nici de durere de picioare. Oláh Érzsók, care stătea aici, la capătul grădinii, mi-o zis: „O să vezi tanti Zsuzsi, Bözsi va muri înaintea dumitale, şi o să ai şi dumitale zile mai uşoare”.

– La stomatolog mergeați?

– Amu’ la bătrâneţe nu, dar când am fost tânără nu mă lăsam fără dinţi. La treizecişişase de ani mi s-o găurit dintele din faţă. N-am vrut să rămân ştirbă! Şi mama-soacră m-a tot îndemnat, mi-a dat un lepedeu de pânză să-l vând la piaţă, şi să-mi repar dinţii. Nu mi-o zis: „Nu-i nevoie, dacă s-o găurit, s-o găurit!”. Pe ea însă nu o tratat-o nici un doftor. Cred că avea tensiune mare, că s-o dus aşa, deodată. Cu o seară înainte să moară am avut tăiţei cu nucă la cină, și ea a zis: „Vai, ce m-am săturat, de parcă n-aş mai mânca niciodată”. A doua zi era Marţea Sântoaderului, o vrut să scoată caierul de tors din casă, căci în ziua aia nu se torcea că era sărbătoare și dintr-odată o avut un vârtej şi o căzut. Bözsi plângea pe scaunul ei de neputinţă până o venit acasă János şi o pus-o în pat. Io eram la târg şi acolo mi s-o spus: „O aduc pe soacră-ta la Şimleu, o pălit-o guta!”. Nu mai trebuia dusă nicăiria. Când m-am întors acasă, nu m-a mai cunoscut. Pe la ora şase era în comă, horcăia, la nouă a şi murit. O avut numai şaptezecişidoi de ani. Cât a trăit ea, mi-a fost mai bine. Mulţi se duceau pe atunci la stațiune, la băi la Zăuan, eu doar mă uitam după ei, nu puteam pleca de Bözsi. Apoi, cum îţi ziceam, o venit tuşa Borica, apoi şi Juliska să mă ajute, la spălat mai ales. Juliska era vară-mea de-a doua.

– Cât timp aţi spălat rufele cu mâna?

– În anii şaizeci rufele încă le spălam cu leşie şi le băteam cu maiul, rufele mai răsfăţate le spălam cu mâna, cu săpun. În şapteşunu ne-am luat maşina de spălat. Nu din asta otomată. Nu. Încălzeam apa şi clăteam cu mâna. Pâinea am făcut-o acasă mult timp. O dată pe săptămână făceam pâine în cuptor pentru o săptămână. Aia stătea şi o săptămână, nu ca amu, pâinea de la prăvălie care se usucă în două zile.
În ’57, când o murit mama-soacră, am construit casa nouă. Până atunci stăteam într-o casă mică, cu târnaţ. Io atunci eram zdravănă, puneam de patru ori pe zi de mâncat la muncitori. Când or făcut cuptorul, m-am strofocat să-l pună în bucătărie, dar ei n-or vrut, or zis că nu aşa se poartă, şi uită-te, o construit cuptoru’ în mijlocu’ curţii. Chiar și după revoluţie tot acasă am copt pita.

– Mi-ai povestit că aţi fiert şi bere…

– Da. Am fiert într-o oală de cincişpe litri. Am prăjit malţu’ într-o tipsie, pe sobă. L-am pus într-o pungă de pânză, un fel de giulgiu. L-am băgat în oală, l-am legat de un băţ, să stea în apă. Am cules un pumn de hamei, şi l-am băgat şi pe ăsta în apă. Am băgat apoi zahăr, cu o şolnă. O fiert, l-am lăsat să mai fiarbă, apoi i-am băgat un pic de drojdie, să spumege. Când s-o fiert hameiu’, malţu’ l-am luat de pe foc și când s-o înnegrit, l-am strecurat, l-am pus în glaje pe care le-am legat la gură. A doua zi se putea bea. Dar numai primăvara am fiert, că hameiu’ numai primăvara face flori. Malţu’ o fost uscat, din anu’ trecut.

– De ce i s-a spus lacului din Uileac că este fără fund?

– I se spunea şi Lacu de la Cehei. Acolo se pescuia, dar acum nu se mai poate, că o crescut multă trestie. Bătrânii ziceau că în locul lacului şi stufărişului a fost cândva un sat şi o biserică. Un cioban păştea oile pe-acolo, și odată când o venit timpu’ urât, ciobanu’ s-o speriat și o mânat oile în biserică. Atunci bunu’ Dumnezeu s-o supărat şi o scufundat biserica, și acolo s-o făcut lacu’. Trăia acolo buhaiu’ de baltă, care cântă odată la şapte ani. Era o pasăre mică, dar avea o voce! Veneau oamenii de la Şimleu, şi când treceau pe lângă lac, pasărea începea să bombăne, cât p-aci să-i surzească. Şi se zicea că mai era în lac şi un balaur. Cântăreţul Veress Zoli o cântat şi el „Eleşteu’ de la Uileac, măi-măi”. El o crescut aici, la Uileac, taică-său o fost inginer agronom. Amândoi băieţi s-au făcut oameni mari: Laci, cel mare, e cântăreţ de operă, Zoli, cel mic, de muzică populară. El s-o dus destul de repede. Stăteau în Ungaria, dar a fost un zvon că o avut accident de maşină când o trecut hotaru’. Abia avea şaizeci împliniţi.

– Se pare că pe vremuri nu le acordați mare importanţă bolilor.

– Dacă le acordam, plângeam toată ziua! Auzi, odată eram la plivit de grâu la poala muntelui. Kiss Károly, ologu’, o venit să ne ajute. Am lucrat cu plivitoru’, un băţ, care avea la capăt un fier ascuţit. L-am băgat în pământ, cu ăla scoteam ciulinii şi buruienii dintre grâu. Atunci nu era ierbicid, grâul era plin de buruieni! Kiss Károly tot lovea plivitoru’ de picioru’ lui lemn, să cadă noroiu’ de pe el. Odată ne zice: „Ar fi mai bine să am două picioare de lemn, aș putea da jos glodu cu ambele picioare!”.

traducere din limba maghiară: Stracula Attila