– Aveam douăştrei de ani și tare ne doream un copil. Am avut prima dată o fetiţă, Kati, dar a murit la 19 zile, că nu era dezvoltată și nu putea să sugă. Apoi a venit pe lume Bözsi. Tare ne-am bucurat, o fost un copil mare şi frumos, nu ne-am fi gândit că vom păţi aşa ceva cu ea. Când am dus-o la vaccinat, ea şi băiatu’ lu’ Szilágyi Józsi, care o locuit la Şimleu, la capătu’ oraşului o fost cea mai mare. Injecţia se dădea atunci la copii la zece luni. I s-o făcut pe umăr o rană mare. O plâns așa de tare că bunu-tău i-o dat ceasu’ să se joace cu el ca să uite. Bözsi l-o trântit de pământ și ceasu’ s-o spart tot. Dar n-o fost nici un bai pentru asta. Nu eram pripiţi, nici io, nici János. El o fost un pic mai nervos, dar eu știam cum să-l calmez. Mai târziu i s-or distrus nervii, pentru păţania cu Bözsi şi pentru colectiv.

– Bözsi când s-a îmbolnăvit?

– Tare fericită am fost până la 25 de ani, cât timp Bözsi era sănătoasă. Se găseau stofe așa de frumoase pe atunci și io îi coseam hainele. Mătase pluşată, un fel de mătase mai groasă, cu flori mici şi roşii. Ce bine-i stătea! Când avea un an şi jumătate, era cât unu’ de trei. I-am făcut o haină cu bumbii în spate, un contuş. În fotografia aia de pe perete este îmbrăcată așa. Atunci încă mai umbla. János mi-o trimis vorbă să mă duc jos, la câmpu’satului, căci la cârciumaru’ Salamon o venit un fotograf. Acolo, unde-i amu’ dispensaru’. Altfel îmi mergea mie traiu’ cât trăia János. Își iubea rudele. Vorbea tare frumos şi cu rudele mele și când veneau la noi întotdeauna le întâmpina voios. Aveam o mătuşă din Camăr, Kalári, sora lui mama. Odată am întrebat-o: „No, ai luat haine curate, tuşă?” Ea o răspuns râzând: „Io nu, numai mi-am luat altele!”. Când or dus-o la spital cu căruţa, o intrat la noi, să ne vadă pentru ultima oară, dar nu putea să coboare din căruţă. O ovut cancer la uter, n-o avut nici cincizeci de ani.

– Povesteai despre Bözsi…

– Da, numai o singură dată i-am putut îmbrăca contuşu’ ăla de mătase. Seara, când i l-am scos, m-o întrebat: „Mamă, când îmi mai dai haina asta frumoasă cu flori?”. Am zis: „Când o fi iar duminică”. Peste o săptămână nu am mai putut-o îmbrăca cu haina aia, s-o betegit.
S-o întâmplat într-o zi de joi. János s-o dus cu vacile la Crasna, să se spele. Cât timp animalele se scăldau, el o sărit în cap, acolo unde apa-i mai adâncă. Copilu’ era în poalele lu’ soacră-mea, se uita de pe mal. Când l-o văzut pe tată-so sărind, o ţipat una tare. Mama-soacră o dus-o acasă că nu putea să se oprească din plâns. Atunci nu s-o văzut încă nimica pe ea. S-o jucat toată după-amiaza pe târnaţu’ lui Kiss András. Deseori am zis de atunci: ce bine ar fi fost, dac-ar fi fost un vâs urât!

– Şi după-aceea?

– A doua zi, vinerea, era târg la Şimleu, am plecat dimineaţa la târg, copilu’ dormea. I-am adus o păpuşă din turtă-dulce. Ajung acasă, mama-soacră mă primeşte: „Vai, copilu’ ăsta-i bolnav, toată ziua o ţinut capu’ pe umăru’ meu!”. Am chemat-o: „Vino aici, draga mea!”. Venea şovăitor. N-am mai lucrat săptămâna aia nimica. Umblam la doftori. Luni i s-o răsucit mânurile şi picioarele. Nu mai putea vorbi, doar câte-un cuvânt. Marţi, când am dus-o la doftorul din Şimleu, i-am luat biscuiţi și îi ducea la gură tremurând. Ne-am dus la doctorul Mártonffy care ne-o zis s-o scăldăm în apă călduţă-rece, să-i fie frig. Şi să doarmă la aer, pe târnaţ. După aia am dus-o la doftoru’ Wallenberg. Ăla i-a dat nişte picături. Când i le-am arătat lui Mártonffy o zis să încercăm, dar că nu o să-i ajute deloc. Și el i-o prescris ceva prafuri, dar nu au fost de nici un folos. Ne-o spus de toate, să încercăm cu una, cu alta. Am adus apă vânătă de la Bobota, apă sângerie de la Criştelec, i-o făcut baie mama-soacră, câte-o săptămână, la rând. Erau ceva ape de izvor. Nu o folosit nici astea. Apoi am auzit, să fierbem frunze de nuci și să-i facem baie în apa aia în care o fiert frunzele de nuci. Nu s-o făcut bine nici după aia. Am ţinut câteva zile şi post. Cineva o zis că cine ştie cu ce am păcătuit, că aşa ne bate Ăl-de-Sus?

– Doctorul Mártonffy ce v-a zis, ce are?

– Ne-o dat nişte prafuri. Apăi, odată o venit aici, la Uileac, şi-o lovit fruntea cu mâna şi o zis: „Vai, ştiu ce are! Are febra creierului!”. Adică are bai la creier. Am dus-o şi la Oradea-Mare, dar era prea târziu. Ce o primit la spital trebuia să primească de la început. Am fost lângă ea. Într-o zi i-or dat spanac de prânz. Bözsi o zis: „Io nu mănânc cufureala asta de gâscă!”. Nu văzuse aşa ceva, noi n-am gătit spanac niciodată. La vârsta de cinci ani o învăţat să vorbească din nou. Avea opt ani, era născută şi mumă-ta, Irma, când am dus-o din nou la Mártonffy. Am intrat numai io la doftor, bunu’tău o rămas afară cu Bözsi. Când am ieşit de-acolo, plângeam. „De ce plângi, mamă?” – m-o întrebat Bözsi. I-am zis, că de aia, că şi Irma e beteagă. N-am vrut să-i zic, că nu se vindecă niciodată. Doftorul de Oradea ne-a spus că la primăvară o să culeagă flori în grădină. Mártonffy i-o desfăcut scrisoarea chiar în faţa mea și o citit: „O fost la mine micuţa Bözsi, dar nu am putut-o ajuta”.
Io zic şi amu’, că o primit beteşugu’ de la spărietură. Apoi, am făcut ce am putut şi noi, încetu’ cu încetu’, ne-am chinuit cu ea, am dus-o peste tot, unde o vrut, am dus-o la bal, la nuntă, peste tot. I-am făcut un cărucior cu roţi de lemn cu care am dus-o la şcoală. Dancs era învăţătoru’ director. Nu prea s-o ocupat de ea, dar Bözsi o vrut să ştie tot, să vadă tot, așa că am învățat-o eu să citească. Cânta foarte frumos. Feciorii strigau la geamul ei: „Bözsi, cum e aia?”. Bözsi imediat o şi cânta. Dar nu a mai putut să umble niciodată. Noaptea mă sculam la ea şi de câte opt ori. János îmi zicea: „Vai, tu ai nervii de oţel! Cum îţi pui capu’ pe pernă, mintenaș adormi.”. Au fost şi oameni răi în sat, odată i-au zis lui bunu’ tău, când s-o certat la colectivă, unde era preşedinte, să meargă acasă, că are el acolo crucea lui! O venit acasă, s-o oprit pe prispă şi o zis: „Zsuzsi, ştii, la noapte mă spânzur!”

– Probabil, în sat au mai fost şi alţii la fel…

– O fost. Fecioru’ lui Heté Juliska o murit şi el. Ea n-o putut să se liniştească și după ce l-o îngropat, s-o culcat pe mormântu’ lui, o plâns toată noaptea, o răcit şi-o murit şi ea. Mai era fiul lui Miska, cu ei am fost cumetri, singuru’ lor băiat, Szarka Feri o fost omorât la Lacu’ Iadului. Era în sat o fată tare frumoasă, Ilonka, toţi feciorii au iubit-o. Dar ei nu i-o plăcut decât de Feri. Ilonka era de-o seamă cu Bözsi, s-o măritat de trei ori, totdeauna cu un fecior. S-o întâmplat de Întâi Mai, tineretul s-o dus la iarbă verde, la Lacu’ Iadului. S-or certat pentru Ilonka, iar pe Feri l-or înjunghiat. Avea numai 16 ani. I-or scris pe piatra de mormânt: „Lonka mi-o înghiţit sângele”. Se poate citi şi astăzi. Lonka este o colină, cum ne urcăm pe Măgura, spre Lacu’ Iadului. Mumă-sa după aia a rămas cu un obicei, parcă tot făcea cu ochiul. Multe s-o întâmplat la Lacu’ Iadului. Ne duceam acolo la scăldat. Acolo erau nişte cade cu apă termală. Odată s-o întâmplat, că erau două perechi și s-or înţeles să-şi schimbe nevestele. Unu’ s-o dus în pădure, într-o parte, cu nevasta celuilalt, bărbatu-său cu nevasta ăstuia, în altă parte. După aia prima pereche s-a împăcat, ăialalți s-au despărțit. Chiar așe o fost, să mor dacă nu! Dar nu erau ăia de-aici din Uileac.

– Vă duceaţi an de an la Lacul Iadului?

– Numai cât trăia mama-soacră. O lua pe Bözsi în spinare, aşa o ducea, și eu păşeam lângă ele, ca o fată tânără. Am umblat şi la lucru la colectivă, la normă, dar numai cât trăia mama-soacră. Ţi-am zis, că Bözsi ştia carte și ca să-i treacă timpul o citit mult. La mâna dreaptă era schiloadă, dar cu mâna stângă o cusut cuverturi și păretare. Săraca, şi ea era slobodă la gură, spunea tot ce-i venea pe limbă. Odată o venit la noi părintele Zsigmond, să-i dea cuminecătura. Bözsi o văzut pe plafon o pânză de păianjen și o zis: „Uită-te, mamă, ce păianjen mare atârnă pe lângă lampă!”. Preotul s-o prefăcut că nu o auzit nimica.

traducere din limba maghiară: Stracula Attila