– Apăi să ştii, că io nu mă puneam la tors, până nu ştergeam sticla de la lampă. Lu’ mama-soacră nu-i pria să deretice. Odată, când se apropia Paştele, m-am apucat de dimineață să curăţ soba cu praf negru. Soacră-mea tot umbla prin casă supărată, bolborosea că nu poate să vorovească cu mine. Zice odată: „Să te ia dracu cu curăţenie cu tot, io plec de-acasă!”. Şi s-o dus în vecini, la Kelemen Érzsók, unde erau mulţi adunaţi, că Érzsók le cosea la toţi. Când o venit acasă peste câteva ore, nu mai era niciun bai, o început să povestească: am auzit asta şi aia. Apăi nici io nu i-am reproşat că: „Mata unde ai fugit aşa dintr-o dată!?” Mi s-o spus, când m-am măritat și m-am mutat aici la János, că nu voi sta cu ea nicio săptămână! Numai că io eram cumpătată din fire. Şi amu’ la bătrânețe, observi cumva că aș fi iute din fire?

– Nu, dar cred totuşi, că dacă cineva te-a jignit, te-ai supărat.

– Apăi, dacă cineva zicea ceva ce nu-mi pica bine, îmi aplecam capu’ puțin, nu pot să zic că nu. Toată lumea ştia că soacră-mea are gura mare. Şi Nímeti Érzsi, asta care are aici casa mai sus de noi, i-o zis odată, când se duceau împreună după vreascuri la pădure: „Vai, tușa Zsuzsi, ce va fi cu mata, cine o să te-ngrijească la bătrânețe?”. Soacră-mea i-o răspuns: „Am io o noră ca lumea!”. M-o iubit, poate zice oricine orice. O ştiu de la János, când mergeam la Şimleu la târg, mă aştepta toată zua. Se uita pe geamul dinspre stradă: „Cum de nu vine? Cum de nu mai vine?”. Apăi, când m-o zărit urcând dealu’ de la biserică, de bucurie bătea din palme: „No, amu vine!”. Pe aia, pe Nímeti Érzsi, tare o iubit-o copiii că le-o permis de toate, când se duceau la ea, le dădea şi pâine-nmuiată în pălincă.

– Bunicul pe cine avea ca exemplu, dacă tatăl său era atât de desfrânat? Pentru că el era tare bun. Parcă l-ar fi crescut alt tată.

– János l-o iubit pe unchiul său, fratele mamei-soacre, pe bătrânul György András. În sat îi ziceau Pánkó (Gogoaşă). O murit de plămâni săracu, în ’45, avea exact 45 de ani. Era așa de spiritual, zicea nişte lucruri aşa de faine, avea umor. Odată eram la săpat mai mulţi, acolo pe sus în Dâmbul de pepeni. O venit acolo călare, avea TBC, obosea repede dacă mergea pe jos mult. De pe marginea drumului o strigat spre noi: „Finule, cine o adunat publicu’ ăsta numeros?”. János i-o strigat înapoi voios: „Muierea!”. Pe atunci săpam pe datorie.

– În clacă?

– Nu în clacă, pe datorie, cum îţi zic! Într-o zi ne apucam de pământu’ nostru, veneau rudele, prietenii, tinerii, şi terminam într-o zi. Apoi ne duceam la altu’din gașcă, şi al lui îl săpam într-o zi. Timpul trecea plăcut, nici nu ne dădeam seama că muncim, săpam în cete împrăştiate pe tot câmpul. Un grup aici, unul acolo. Eram vreo doişpşce, paişpşce la un loc, şi ne aduceau de mâncare de dimineaţă, de prânz şi de cină, găteau tare bine.

– Ce vă găteau?

– Dimineaţa, pentru fruştiuc era ciorbă şi supă de tăiţei, două feluri de ciorbe. La prânz era fasole şi ceva dulce: cozonaci kürtöş, scoruşe sau ceva făcut la cuptor. Ne aşezam în jur şi aşa luam cu lingura, feciorii se prosteau, ridicau oala şi beau din oală. Pălinca nu o turnam în pahare niciodata, o beam direct din glajă pe rând. La cină mâncam acasă la gazdă. Ne dădeau supă de carne şi tocăniță cu carne. Câteodată se tăia o găină, altădată mâncam carne de porc afumată. Carnea se punea la înmuiat, să iasă mirosul de fum, și din aia se făcea supa. Atunci se mânca afumat, nu era frigider ca acum! Mi-aduc aminte, mama o uscat şi porodicii. După ce s-o copt pita, o scos-o din cuptor, şi o pus porodicii mici într-o tipsie. S-or uscat şi iarna le-am fiert în apă, le-am strecurat, le-am făcut o slobozeală, un rântaş şi tare bună o fost. Din prune uscate făceam desert pentru duminică. Le scoteam sâmburii, le spălam (că le ţineam în pod şi se punea praful pe ele), măcinam nuci, le amestecam cu zahăr, turnam smântână peste ele şi le puneam în cuptor. Mai bun nici nu poți găti! Ţinea loc de prăjitură. Şi la nuntă se făceau colaci, gogoşi, palaneţe, griş cu lapte, aşa ceva. Mult mai târziu, parcă la nunta lu’ Bűti Bori s-o făcut prima oară prăjituri din alea, ca la cofetărie, și pișcoturi și checuri. Fiecare făcea prăjiturile acasă, le duceam în coşarcă la nuntă, şi duceam şi o damijeană de vin.

– Ce-ți mai amintești despre bătrânul Pánkó?

– O avut patru copii. Cel mai mic, Pánkó Pista o avut şaipşce ani când i-o murit taică-su’, după aia imediat o fugit în Ungaria. S-o dus pe jos, o trecut graniţa la Börvely, acolo-i stătea o rudă, şi o trecut granița de parcă se ducea la munca câmpului. Până o ajuns la Ózd o mâncat numai struguri şi pepene. O venit acasă în ’56, cu nevastă-sa, o femeie din Ungaria, fata lu’ maistru-so. El o făcut toate pozele ce le vezi pe perete, deasupra patului meu. O fotografiat pe toţi sătenii. Venea cu noi și de 1 Mai când mergeam la petrecere pe Măgura, la Lacu iadului. Zicea că el vrea să bea pălinca din sticlă, cum o băut mai demult. Mare om o fost, inginer de mine! Dorința lui era să fie îngropat aici! Dar n-a fost aşa. Tare mult ținea la bunicu tău. Ne-o lăsat vorbă, dacă păţeşte ceva, să-l anunţăm imediat. În ’79, când János o murit, i-am trimis telegramă. A doua zi o şi venit cu nevastă-sa la înmormîntare. O intrat cu mine în camera mică, acolo era János pe patu’ său de moarte. Cum stăm acolo, îi zic: „Ei, Pista, dac-ar ştii unchiu-to că eşti aici!”. „Ştie el, mătușă!” – o răspuns. Peste un an s-o dus şi el. Inima l-o lăsat, c-o fumat mult, ţigară după ţigară.

– La câmp vă duceaţi tot timpul mai mulţi, în grup?

– Nu, uneori doar noi doi, mi-aduc aminte, eram la săpat cucuruzul cu bunu’-tău, la Stejeriş. Ne-am certat pe ceva. Până-i zic: „Cum de nu mă trăsneşte pe mine un fulger!?”. Deodată o venit un nor negru, şi o început să trăsnească. Unde să fugim, unde? Prin apropiere era coliba lui Kiss Józsi, acolo se ducea şi paznicu’ când venea vreme urâtă. Am început să fugim spre acolo. Îl prind de braţ şi-i zic. „Dacă mă trăsneşte pe mine, să te trăsnească şi pe tine!”. Şi am început să râdem.

– Bunico, ai fost fericită?

– Am fost, cum să nu fiu?. Dacă aveam aşa un soţ priceput! Auzi, când am fost la spital la Zalău, cu piciorul ulceros, o stat lângă mine, în patu’ celălalt o evreică. Vorbea cu mine peste umeri, de parc-aş eu fi fost una ultimă. D-apoi când o venit bunu’-tău să mă vadă, aşa s-o schimbat, deodată. Şi mi-o șoptit la plecare: „Matale ar trebui să umbli în ţarţam!”. Cred că aia era o ţinută domnească, zicea pentru că vedea ce bărbat vrednic am. Pe mine nu m-o văzut nimeni, nu am auzit de la nimeni să zică: „Femeia lu’ Nagy János e geloasă!”. Că eu aveam minte, nu ca altele! De ce să îngraş eu cu gelozia o altă femeie? Am fost mai mândră de atât. Ca o femeie din Şimleu, care zicea: „Și io sunt cineva! Concubina lui Ajtai!”. Dar din păcate am avut viaţă uşoară numai până când s-o născut Bözsi!

traducere din limba maghiară: Stracula Attila