– Pe drumul spre școală, la colţ, era grajdul taurului satului. Şi-o fântână adâncă, de unde îl adăpau. Într-o zi acolo o căzut găleata. Un om o coborât, şi-o rămas acolo. S-o adunat lume multă. Și io am fugit la vecini și m-am urcat pe mormanul de balegă, să văd mai bine. Bunica-mea m-o dojenit, că io nu ştiu că trebe dat de mâncare la vită, de ce mă tot duc să mă holbez? S-o coborât apoi altu’, şi ăla o rămas tot acolo. La al treilea i-o legat o frânghie de brâu şi l-or ridicat. Când s-o trezit, atât o spus: „Vai, pe ce câmp frumos am umblat!”. Unul dintre ei era drumar și stătea în casa lu’ bunica, în chirie. Era venit din Ungaria, da’ s-o mutat de tot la noi. Tare l-o bocit femeia-sa: „Dragul meu Imre”!

– Mai demult, femeia nu se îngropa lângă soţul ei. Mormântul soacrei tale nu se află alături de al socrului tău…

– Nu, sigur că nu! N-o vrut lângă bărbatu-său. Nu s-o dus niciodată la cimitir, să-i pună pe mormânt măcar o floare. La nunți și baluri, socru-meu nu se ocupa de ea, dansa cu femeile petrecărețe. Era tare desfrânat. Soacră-mea tot spunea: „Nu mă mai duc la nicio nuntă să-l văd cum o saltă pe nevasta altuia”. Dacă mergea totuşi, se întorcea mai degrabă să dea mâncare la animale.

– Bunicul nu era supărat că ei nu se înţelegeau?

– Cum să nu fie supărat. O iubit-o mult pe mamă-sa. L-o iubit şi pe taică-su, dar îl vedea ce e. Când abia o trecut de cincizeci de ani, s-o spânzurat de lampa din camera mare. Ne-o lăsat o datorie mare. O trebuit să plătim tot, rând pe rând. Vreo 15 mii de lei, erau mulţi bani pe-atunci, în ’33.

– Unde se află mormântul soacrei tale?

– Lângă al nostru, în rândul al treilea, adică şi pe noi acolo o să ne îngroape. I-o crescut un prun frumos în locul crucii, pe care precis c-o luat-o cineva pentru foc. Lângă şanţ se află mormântul mamei mele, mai jos cu un rând.

– Tatăl socrului tău, bătrânul Nagy Bálint, era şi el un desfrânat, ca fiul său?

– Păi, nu era nici el ultimul din sat, dar bunica nu s-o temut de el. Odată se gătea să meargă la cules, la via lui Balog, iar bătrânul o făcut-o curvă. Bunica – o chemam așa și eu după Janos, ți-am spus- o luat un ciomag şi l-o bătut zdravăn, de ce i-o zis curvă.

– Era mai puternică decât el?

– Era, căci bărbatul ei era mai bătrân decât ea. Bunica era din 1861, bărbatu-său mai bătrân. Bunica, cum ziceam, l-o bătut bine. L-o pus în pat, să stea acolo singur şi s-o dus la cules de vie. Dar n-o avut linişte, i-o părut rău, s-o întors acasă și o stat sub geam să asculte, trăieşte ori o murit ? Bătrânul o lăsat vorbă să moştenească János casa şi pământul. Dar nu ne-am ales cu nimnica, c-o venit colectivu’, şi nu puteam avea două case. O trebuit s-o vindem, altfel o luau.

– Socrul-tău avea doar o singură soră?

– O mai avut și un frate, pe cantorul András, care cânta la biserică și umbla cu domnu-preot. Nevastă-sa era Banka Kalári. N-or avut copii. Parcă-l văd şi acuma. Mergea cu căruţa și cânta de vuia toată uliţa pe unde trecea. O murit tânăr, n-o avut nici patruzeci de ani. Sora lui socru-meu, bătrâna doamnă Nagy Bálint, o umblat mult pe la noi, apoi o stat la noi. O tot ruga pe fată-sa: „Du-mă şi la tine, nu că nu-mi place aici, dar să mai schimb şi eu locul!”. Apoi, când era pe moarte și-o venit fata s-o vadă, i-o reproşat, nu te teme: „Tot am vrut la voi, dar nu m-ai luat niciodată!”. O chema Bűti Élisaveta pe numele de fată, şi o murit de ziua numelui. O vorbit până-n ultimul minut. O binecuvântat-o pe mumă-ta, Irma, care-i era strănepoată, să aibă noroc în viaţă. Când o murit, soarcă-mea o scos din ladă un batic frumos din cașmir şi mi-o zis: „Na, Zsuzsi, îl meriţi, că tu i-ai spălat poala murdară!”. Tata-socru nu mai trăia atunci. Ţi-am zis că mormântul lui era buruienos și odată o vecină, Kelemen Érzsók, din vecini, i-o spus soacră-mii: „Tuşă Zsuzsi (şi ea era tot Zsuzsi, multe Zsuzsi erau în sat), mormântu’ lu’ unchiu’ Bálint e buruienos şi ţepos!”. Mama-soacră era slobodă la gură, i-o răspuns: „Să-l plivească curvele!”. Nu s-o dus deloc pe acolo. Cum să meargă, dacă el venea acasă beat și dacă mama-soacră nu l-o servit cu mâncare, o prins oala şi o aruncat-o pe jos cu ciorba de fasole cu tot. Soacră-mea o fugit, s-o ascuns, în șură, în podu’ cu fân. O coborât după ce s-o culcat, și el dimineaţa nu şi-o mai amintit nimic. Mai erau și alții aşa defrânaţi ca tata-socru. Jos, la Salamon, lângă cârciuma evreului, era un teren de popice. Bătrânul Senki Gyuri toată ziua juca popice. Nevastă-sa, Juliska trebuia să-i ducă mâncarea acolo, că nu se lăsa de popice. Nici lui nu-i turuia mult nevastă-sa.

– Nu mi-ai povestit nimic despre fratele-tău mai mic, Mihály…

– Mai demult, casa rămânea copilului cel mai mic, care avea grijă de părinţi. Dar părinţii mei erau îngrijiţi de fratele meu mai mare Ferenc, chiar dacă era cel mai mare, pentru că Mihály s-o însurat la o casă cu o fată singură la părinți. O chema Tulkos Érzsi. Au avut o fetiţă, dar le-o murit la patru ani de şopârlaiţă. Mulţi copii or murit, că nu erau doftorii. I s-au blocat rinichii, nu mai putea să facă pișu săraca. Seara ne-am dus acolo cu János s-o vedem, tocmai îi încălzeau o sticlă cu apă şi îi puneau între picioare, credeau că așa se vindecă. Copila o plâns, o ţipat o dată şi o murit. Când o duceau în camera curată s-o întindă pe pat, tuşa Tulkos așa o bocea: „Cum să-i dau pământului copila asta frumoasă?”. Şi acuma tot acolo-i poza ei, pe peretele din casa bătrânească.

traducere din limba maghiară: Stracula Attila