Când m-am măritat, aveam nouă perine și o ladă de zestre, în care îmi ţineam hainele. Asta era toată mobila. Am văzut prima dată şifonier, când fata vitregă a fratelui meu, Ferenc, s-a măritat. Stăteau la început la ai mei, atunci o venit la modă dulapu’. Nici taică-mio nu ştia ce-i ăla, m-a primit cu vestea: „Ăştia mi-au pus aici în colţ un coteţ de găini”.
Lădiţa mea fusese pictată de Ferenc. El s-o priceput la toate, dar lucra așa mai încet, nu se pripea. El i-o scris lui taică-mio piatra de mormânt, și acum se poate citi clar cum scrie: „Kelemen B. Ferenc”. Nu s-o tocit scrisu’ deloc, ca pe altele.

– Alt mobilier nu aţi avut?

– Am avut un pat frumos, cu cap rotund. Am dat trei sute de lei pe el, după ce m-am mutat aici, la János. Ca să-l cumpăr, am vândut lepedeie de pânză țesută de mine. Pentru asta o trebuit să vând vreo cinci-şase bucăți, ce crezi? Patu’ ăl nou şi lada le-am ţinut în camera curată, nu unde am locuit, să nu se murdărească.

– Povesteşte-mi câte ceva despre nunta voastră.

– A fost o zi de 5 mai tare frumoasă. Grădina era plină de flori. Iarba era înaltă și animalele păşteau acolo. Am făcut masa afară, la iarbă verde. Fratele meu Ferenc, care o aranjat totul pentru nuntă, o căutat locul cel mai drept, să putem dansa. Nunta am ţinut-o în două locuri, la noi sus, şi aici pe strada de jos, la bunicu-tău. Când am ieşit de la biserică, ceterașii au început să cânte, și noi ne-am şi apucat să jucăm. M-o dansat şi Bogdán Jóska, cu toate că era deja în vârstă. Îmi aduc aminte că o cântat un cântec vechi: „Dobos Gábor fost haiduc”. Nímeti Erzsi din vecini cânta de răsuna locul. Dar nu bine, tot ducea într-o parte cântecul.

– După aceea, ce a mai fost?

– Dup-aia, fiecare ne-am dus fiecare la el acasă, așa era tradiția. Am mâncat fiecare separat. După prânz mirele o venit după mireasă, adică după mine. După ce m-o cerut, am pornit cu alaiul pe strada din jos, am ieşit pe drumul mare, pe urmă am urcat înapoi pe lângă biserică. Aici, la János, după ce am sosit, s-o mai distrat oamenii o ţâră, apoi oaspeţii mei s-au dus înapoi la nunta din grădina noastră și io am rămas cu mirele. Aici la tata-socru o fost nuntă mare, trei lăutari, Sándor, Samu şi Gyula de la Ilişua, unul cu ţambalu’, trei cu contrabasu’, primașul, o fost vreo opt. Cu ai noştri, după ce au venit şi ei aici, îmi aduc bine aminte, erau doişpe.

– Ce ați mâncat?

– La prânz o fost supă de carne și supă de agreşe, cu smântână. Am mâncat mai mult din blide de lut. Pe masa principală am pus farfurii din porţelan şi linguri de fier, dar mai la spate nu o ajuns, numai blide de lut şi linguri de lemn. Bătrânul Tőtős din vecini povestea, că demult, pe vremea părinţilor lui oamenii duceau la nuntă fiecare câte o ceapă în buzunar și o mâncau cu pâine proaspătă după pălincă.

– Erau două supe una după alta?

– Sigur, tare bune erau, apoi s-o pus şi carnea fiartă din supă. Am mâncat aici afară, în curte, veranda încă nu era construită. O plouat o ţâră, apoi o ieşit soarele. Mai târziu ne-am zis cu János că așa a fost și viaţa noastră: când mohorâtă, când însorită.

– Cum te-ai îmbrăcat la nuntă?

– Prima dată m-am îmbrăcat în alb. Cu cămaşă de mătase albă, vărgată. Mi-am luat una nouă, dar aveam eu multe bluze albe. Fustă nouă nu am luat, numai șorț şi cămașă. Pe șorț aveam broderie de trandafiri cât pălmile, din mătase. Am luat pantofi de piele neagră, cu vârf de lac. Clasa-ntâia. Le-am luat pentru nuntă. Numai botu’ era din lac. M-au strâns că de abia puteam umbla, dar nu-mi păsa că arătau frumos pe picioare. Cînd mi- am scos vălul de mireasă, la miezul nopții, domnişoara de onoare mi-o făcut un coc în vârful capului. Era dintre neamuri, Borica, sora mai mare a lui János. Apoi am îmbrăcat o cămaşă albastru-viorea, brodată la piept. Fusta era mov, din mătase vărgată, pe cap purtam o năframă de damasc alb, cu garofiţe. Aveam eu vreo zece năframe de damasc. Mă duceam şi la căpălit cu ele. Aveam de toate, tot ce mi-am dorit.

– Şi ce ţi-ai dorit?

– Numai ce e frumos, fustă, năframă frumoasă şi să vorbească frumos cu mine. Ce-i trebe unei muieri.

– L-ai iubit pe bunicul?

– Sigur că l-am iubit, mă lua de braţ oriunde mergeam şi nu făcea ca alţi bărbați care dansau la petreceri cu alte femei și uitau de soție. Dar dacă nu ar fi fost aşa de gelos era mai bine! Şi după cincizeci de ani, când o băut o ţâră, tot îmi amintea că am fost în stare să ies la poartă pentru Miska numai în poale.

– Nu l-ai înşelat niciodată?

– De ce să-l înşel? Era frumos, deştept, priceput. Oare cu cine să-l fi putut schimba?

traducere din limba maghiară: Stracula Attila