Cei mai înstăriţi din sat erau cei din familia lui György Miklós. Au fost patru fraţi, au avut chiar şi pălincărie. Miklós ăsta la început a vrut să-mi facă curte. Dumineca după-amiază, de obicei, băieții se adunau în faţa porţii lui Tulkos. Își puneau hainele pe jos și se așezau pe ele lângă gard. Se tot sfătuiau: unde să meargă, la care fată? Odată György Miklós a zis: „Să mergem acolo sus la Banka Ferenc (ăsta era tata), tare-mi place mie fata aia!”. Când au urcat la noi, tata tocmai adusese acasă grâul de la treierătoare, căra sacii de grâul de la căruță în hambar. Pe vremea aia deja treieram grâul cu treierătoarea, curgea în saci. Feciorii s-o apucat și ei să care sacii din căruţă. Tata căra doi saci la subţioară, ei cărau doi un sac. Tare le-o fost ruşine, că taică-meu ţine povara mai bine. Apoi de la noi, cu toții s-o urcat la Póc. Aşa se chema dâmbu de deasupra satului. A doua zi de dimineaţă am găsit pe pervazul cerdacului douăzeci de piersici. Miklós o zis mai târziu că pusese el şi struguri, dar câinele i-o mâncat. Odată, țin minte, am fost cu el şi la bal. Vígkati János avea casă nouă, atunci o ridicat-o și acolo s-o ținut balul. O venit la noi Miklós, că să mă duc cu el. Mi-o adus o damigeană de vin şi prăjitură. Dar nu m-am atins de nimic, nici în ruptul capului.

– Dar de ce, Doamne iartă-mă?

– Cum nu, să mă bârfească satul, că eu mănânc ce-mi dă el! Mi le-o adus la bal, le-o ascuns în grădină, sub tuleii de cucuruz. De-acolo, de la bal, m-o condus acasă Miska. Vezi, ăla mi-o plăcut mai mult! Miklós ăsta n-o fost urât deloc, dar era atât de cuviincios, cu bun simț. Dar cum e fata? Care-i mai de treabă, nu-i place, care-i mai nialcoș, de ăla îi place mai mult! Săracu’ Miklós, n-a avut multă șansă în viață, o murit la douășcinci de ani.

– Cum a murit?

– O avut ceva la ficat. Era prieten bun cu bunicu-tău, János. Eram deja căsătoriţi când s-o îmbolnăvit. Am fost la el într-o seară, să-l vedem, era la pat. Tocmai a fost la el doctorul Mártonffy. Un om negru, mic de statură, cu părul vâlvoi, parcă-l văd şi acuma, era ca un drăcușor. Era armean el. Nu-i mai dădea prea multe șanse lui Miklós. Asta era primăvara, vara a şi murit. Avea gălbinare, aşa se vorbea. O rămas după el un prunc. Dar nici Mártonffy n-a avut viaţă lungă. Știu și eu, doctorii nu trăiesc mult.

– Despre el ce mai ştii?

– Umblau mulţi la el, şi pe mine el m-a operat de apendicită. Pe vremea aia era cel mai renumit doctor din Şimleu. Aveam pe atunci pe lângă drumul spre Mălădie o cânepişte foarte frumoasă. Odată când am semănat cânepa, am răcit tare. A doua zi deja mă răsuceam de dureri. M-o şi dus la doctor în ziua aia cu căruţa cu cai.

– Mi-ai zis că nu aveaţi cai.

– Nu, n-am avut noi cai niciodată, dar era în sat unul Krecsony, un român, când a auzit că mi-e rău, a venit la noi. O zis lui bunicu-tău: „Măi, János, du-o pe nevastă-ta la spital, băiatu-meu acum înhamă caii!”. Mi-au făcut pat în inima căruţei. Calul mergea încet, că io mă văitam cum mă zdruncina căruţa. Tare milă i-o fost şi lui soacră-mea de mine. O venit după căruţă până la biserică, şi-o pus mâinile în cap şi mă bocea cu voce tare. Bunicu-tău a venit cu mine, stătea sub fereastra şi asculta cum mă operează Mártonffy. Sora la un moment dat o strigat la mine să nu mă vait așa de tare! Mártonffy i-o răspuns: „Las-o, mai bine să se vaite, decât să nu!”.
Mare figură era doctorul ăla. Când m-o dus la el, m-am oprit în faţa lui, iar el, fără să zică nimic, mi-o ridicat fusta. Eu era să mă reped la el, la care zice râzând: „Na-na-na, nu vreau eu ce crezi tu!”. O fost mare învățat, opera şi ochii. Băiatu-său era şi el fix aşa de negricios ca el. Se vorbea la Şimleu, că odată s-o dus la bărbier. Stătea în scaunul bărbierului în timp ce ăsta îl tundea şi deodată vede că cerul se întunecă, vine vijelia. Bărbierul a observat că ăsta se uită spre cer, şi-l întreabă: „Vă i-e frică de furtună, aveţi voioage la uscat?”. Pe-atunci casele se făceau din cărămidă de chirpici. Au fost şi la Uileac nişte ţigani cărămidari, o stat în corturi pe malul Crasnei. Odată o trăsnit fulgerul printre ei, puradelul era în spinarea ţigăncii, ea o murit, copilul o scăpat. Pe bărbatu’ său, care era lângă ei, l-o îngropat până la brâu, să scoată pământul fulgeru’ din el. Aşa o scăpat și el.

– Cum a fost cu cânepa?

– Pe vremea când n-o fost încă zăgazu’ de la Vârşolţ, cânepa o înmuiam în Crasna. După ce s-o înmuiat, o rezemam de gard să se usuce. Fiecare gospodărie avea cânepă. Dacă ploua mult și râul se umfla, apa inunda Uliţa de jos şi satul de Peste-apă. Cineva striga: „Vine apa mare!”, alergam să scoatem cânepa din Crasna, să nu o ducă. În drum spre casă apa curgea în urma căruţelor pline de cânepă udă. Mai târziu nu o mai lăsat să o ţinem în râu, că o zis că mor peştii. După-aia am avut groapă de înmuiat.

– Şi după acel bal, Miska a mai umblat pe la tine?

– Nu prea, că bunicu-tău i-o luat-o înainte. Mi-a plăcut şi de Miska, dar János parcă avea vorbă mai plăcută şi avea părul galben ca pânza lepedeului. Dacă am avut din cine alege! Dacă nu aveam, rămâneam cu cel care era.

traducere din limba maghiară: Stracula Attila