Mai demult nu fumau decât bărbații, dar mama trăgea din pipă. Io eram supărată pe ea pentru asta, dar lui tata nu-i păsa. Acolo, pe uliţă, unde stăteam când eram io fată, muierile toate dohăneau. Țin minte că venea odată János la noi, îmi făcea deja curte, mama tocmai spăla cu leşie. Când l-o zărit pe János la ușă, o aruncat repede pipa în leşie, în ciubăr. I-o fost ruşine de el.

– Cum era spălatul cu leşie?

– Pe-atunci aşa spălam. Prima zi spălam cu leşie într-un ciubăr mare. Avea jos o gaură, îi puneam un dop. Rând pe rând puneam rufele murdare, peste ele puneam un cearceaf gros, presăram cenuşă peste. Încălzeam apă pe sobă, turnam peste haine, scoteam dopul şi totul scurgeam într-un vas. Apa scursă cu cenușă iar o încălzeam. Şi din nou turnam peste haine. Întotdeauna fierbinte. Aia era leşia. În prima zi spălam cu leşie, a doua zi băteam rufele cu maiul. Când terminam de bătut cu maiul, încălzeam vin, prăjeam pită, mâncam, beam: era gata spălatul. Nu umblam murdari nici atunci, să nu crezi!

– Şi ce s-a întâmplat cu pipa?

– Nimica, mai târziu mama o scos-o, avea şi aia cenuşă, n-avea cum să murdărească rufele. Spre bătrâneţe, când începea să tușească, s-a lăsat de pipă. Avea asmă. Ferenc, frate-meu, de la ea a moştenit asma. A fost pe vremea aia cine o tras fumul pe măsele, să nu-i doară. Dacă mi-o fi durut atât de tare să înnebunesc, nici atunci n-aș fi luat țigara în gură. Bătrânul André, din vecini, răsucea tutunul în hârtie de ziar, așa fuma, nu-şi lua niciodată ţigări din boltă. Mulţi din sat cultivau tutun. Și aci la vecina Vadi Bözsi frunzele mari şi galbene se uscau vara prinse de aţă pe pereţii casei.

– Ce mai ştii de bătrâna Vadi?

– Mulţi o zis, că e o babă împuţit de rea, dar să ştii, îşi iubea nepotul. Îl lega pe spate şi aşa se ducea cu el la munca cîmpului. Locuia acolo, sub biserică, avea în faţa casei o pădurice de acăţ, la capătul grădinii curgea pârâul Nyilas. Grădina dădea spre miazăzi, acolo înflorea cel mai repede vioreaua. Toate erau liliachii, alea au mirosul cel mai plăcut. Acolo se duceau copiii la cules de viorele, dar nu îndrăzneau să intre pe poartă, ci prin spate mergeau, prin şanţul pârâului, prin apă, să nu care cumva să-i vadă. Le era frică de ea, ca dracului de tămâie. Se zvonea că se pricepe la farmece.

– Chiar se pricepea?

– Se pricepea, nu se pricepea, numai ea ştie. Odată, auzi, şi io am bănuit-o. Mai tot timpul era aici sus, la fată-sa, pe uliţa noastră. Io eram pe-atunci proaspăt măritată. Aveam un cocoş pestriţ foarte frumos. S-o îmbolnăvit de pe-o zi pe-alta. Slăbea săracul cocoş, stătea în vârful grămezii de gunoi, nu mânca nimica, era tare supărat. Ce puteam face? Mi-am zis că musai să-l tăi. Era tare ofilit deja. Când l-am despicat, ce să vezi? În pipotă avea patru boabe de grâu roșu. Le-o cules de-undeva. Ei, ăsta o fost farmecele! Odată, mi-aduc aminte, ne-am amuzat, că pe câmp ne-o ajuns o ploaie cu găleata, eram uzi leoarcă, chiar şi budigăii. Bătrâna Vadi ne zicea că ai ei au rămași cât se poate de uscați. Cum se poate? – ne miram toate. „Apăi, aşa, că sunt acasă, în dulap!” Nici eu nu purtam chiloți până nu m-am măritat. Primii mei budigăi mi i-o luat bunicu-tău, după ce ne-am căsătorit.

– Înainte voi n-aţi purtat lenjerie de corp?

– Când eram fată, nu prea purta nimeni pe-aici. Ne acoperea fusta. Pe cei mici îi îmbrăcam într-un fel de cămaşă lungă. Îi scoteam în curte să se joace, nu erau scutece. Bătrâna Vadi era mare poznaşă, oriunde se ducea, lua mâţa în brațe, o mirosea. Își băga nasul în burta mâţei, trăgea adânc în nas: „Vai, ce miros plăcut de mâţă are!”.

– Ştia să şi vindece?

– Nu, Kelemen Érzsók vindeca. Pe rană punea frunze de crin, pe spate frunze de varză, pe răceala pieptului sare încălzită. Dacă cineva se îmbolnăvea, numai pe ea o chemau. Pe furuncul punea tăieţei fierţi în untură de porc. Cui avea criză de fiere, îi făcea masaj pe gât. Ungea bine cu unsoare până se roşea, durea al dracului. Stătea pe atunci prin vecini o babă, bătrîna Bálint. Odată a chemat-o pe Érzsók, că ea are ceva bai mare: „Veniţi, cumătră (pe-atunci nu se tutuiau nici cei de-o seamă dacă erau cumătrii), vedeţi ce umflătură mi-a ieşit într-un loc, că nu aş arăta-o la nimeni în afara de dumneata!”. Era aşa de supărată săraca babă, că-şi gătea hainele cu care s-o îngroape, că bistoş are cancer. Când s-o dus Érzsók la ea, s-a uitat, s-a apucat să râdă atât de tare că răsuna casa. Avea o căpușă cât vârful degetului mare. Era înfiptă chiar în „ruşinea ei”.

traducere din limba maghiară: Stracula Attila