Aci în sat, bătrâna Taskó o trăit exact o sută de ani. Fată-sa o îngrijea, stătea cu ea. La sfârşit, nu mai vorbea bine. O întrebat-o pe fiică-sa: „Mata cine-mi eşti? Eşti mama mea?” „Nu, mamă, cum poţi să zici aşa ceva? Eu sunt fiica dumitale!” „Nu se poate, dumneata eşti maică-mea!” M-am dus şi eu s-o văd, era deja tare slăbită, îmi zice: „Vai, tu, Zsuzsi, mai degrabă nu mi-am recunoscut mama. Ce bine că e aici şi are grijă de mine!” Era şi ea fată săracă. Stăteau într-o colibă acoperită cu paie, atât de mică, că de pe târnaţ intrai direct într-o singură odaie. Când era fătucă era slujnică la alţii. O suferit destul în viaţă şi uită-te, totuşi a apucat o sută de ani. Cum intri pe poarta cimitirului, primul la dreapta e mormântu’ ei. Scrie pe piatră, că s-o născut la 30 mai 1875, şi o murit la 30 mai 1975. Chiar în ziua naşterii. Mare minune era şi asta! Nu ştiu, dacă s-o întâmplat aşa ceva în alt sat.

– Voi aţi avut slujnici?

– Noi n-am fost atât de înstăriţi. Şi apoi, de ce să avem slujnici, când erau doi băieţi la casă? O fost cine să lucre. Familia lui bunicu-tău, János, avea. Şi bunica lui bunicu-tău avea. În patrujdoi s-o mutat la noră-sa, la mama-soacră. Eram deja măritată cu János, locuiam şi eu cu ei, aici. După ce o murit bărbatu-su’, baba o stat o vreme singură. Şi îi spuneam bunică. Casa o avea la trei case de-aci. O avut gospodărie şi slujnici. La optzecişidoi de ani o zis lui János: „Băiete, m-am urât singură, împart pământul între neamuri şi mă mut undeva.” János i-o răspuns: „Vino la noi, bunică, te ţin eu cu pită pentru care n-o să ai regrete!”. Apoi s-o mutat la noi. O trăit aici încă vreo doişpe ani.

– Ce avea de făcut un slujnic?

– Dădea de mâncare la animalele, aducea în casă lemne şi apă. La foc nu punea, asta o făceam noi. Îngrijea vacile, le ţesălea, încărca căruţa cu bălegar, ducea pe câmp. Pe-atunci îngrăşam pământu’ numai cu bălegar. Când era János copil, o vreme slujea la ei Pureci, un băiat sărman din sat. Într-o zi vine acasă bunicu-tău de la şcoală şi aude că ceva bate în ler. Îl deschide, înăuntru era pisică. Pureci o vrut să-i facă o glumă, o băgat pisica în lerul sobii, săraca se zbătea că i se ardeau tălpile. Aşa nebunii făcea. Bunicu-tău s-a supărat tare pe el. Pureci ăsta parcă era şi orfan. Se duceau pe vremea aia copii ăştia să slujească.

– Cât trebuia să le plătească?

– Li s-o cumpărat haine de obicei. Un rând de haine de vară şi unul de iarnă. Parcă trebuiau daţi şi bani. Dormeau la gazdă, dar nu în casă, afară, în grajd. Le făceau pat acolo. Chiar şi János o dormit în grajd când era băiat. Şi iarna era cald acolo, animalele făceau cald. Erau trei-patru vaci, ba doi viţei, ba trei. Cum să nu fii fost cald?

– Dar nu mirosea?

– De ce să miroase? Bălegarul de vacă nu e ca bălegarul de porc. Vaca mâncă numai iarbă şi fân. Nu mirosea urât, se putea suporta.

– Au legat un fel de hamac în grajd, ca între copaci?

– Da de unde! Au pus scândură, sălmăjac, pernă sub cap, era ca şi cum ar fi dormit înăuntru. Când eram mică, ţin minte că şi tata mai dormea în grajd, iar fraţii mei în casă.

– Locuiaţi toţi într-o singură cameră?

– Ba nu, că separat! Iarna încălzeam numai o odaie. Ce crezi, de-unde atâtea lemne de foc? Odăile le numeam: casă mică, casă mare.

– Aţi stat într-o „casă” şi cu soacră-ta?

– Sigur. Într-unul din paturi dormea tata-socru cu soacra, în celălalt io cu János. O fost şi atunci tineri, la care le plăcea să stea numai singuri, dar pe mine nu m-a interesat asta niciodată!

– Pe vremuri erau şi păduchi?

– Noi n-am avut păduchi niciodată. Pureci, uneori da. Într-o seară, trecea sub geamul nostru Bereczki Zsiga, paznicul de noapte. La geam nu aveam perdea. Io câutam purecii în poală, mă pregăteam de culcare. Zice prin geam: „Zsuzsi, ce nu poţi prinde, împuşcă-i!”. Zsiga ăsta era tare cumsecade. De aia îl iubea Kiss Juliska. Chiar de era fată de familie înstărită. N-au vrut să se mărite cu el. O vrut să o dea lui Jankó, care era şi el bogat. Pe poartă-i ieşeau patru boi. Dar Kiss Juliska nu îl iubea pe Jankó. S-o măritat tot cu Zsiga, oricât s-a împotrivit taică-su’. Ei, ce bărbat vrednic era şi ăla! Falnic om! O ridicat pentru fiecare copil câte-o casă. Alea nu mai sunt. Pe-atunci se construia altfel, nu ca amu’. Erau toate case joase cu geamuri mici şi târnaţ. Casa cea mai mare, nouă, era parcă a lui György Ferenc. I-au luat pentru sediu, când o venit colectivu’.

traducere din limba maghiară: Stracula Attila