– Tata zicea că bunicu’ lui, când era băiat, o prins o pupăză în pădure, era o pasăre atâta de frumoasă, că o păstrat-o, iară ceilalţi băieţi i-o zis: „Amu’ o să fii şi tu pupăză!”. Ei, aşa am fost după aia cu tăţii, toate neamurile: Pupezoi. Mama, ea era din Camăr.

– Cum s-au cunoscut părinţii tăi?

– Aşa, că pe tata cineva l-o tocmit să meargă la bal, la Camăr. Mama mult timp ne povestea, că atuncea, în acea seară o chemat-o afară cineva. S-o dus afară şi aşe l-o cunoscut pe tata. A ascultat de cuvântul ăluia ce i-o zis că tata e fain, e harnic, aşa că s-o măritat cu el. Nu din dragoste, să nu crezi!

– Îţi mai aminteşti de bunicii tăi?

– Nu i-am cunoscut pe niciunul dintre bunici. O murit de tineri. Bărbaţii mor mai repede. Bunică-mea de aici o murit când io eram fetiţă. Mi-aduc aminte, cum glumea cu mine, îmi zicea să nu mă tot spăl, că se duce frumuseţea! Aveam vreo zece ani, când o căzut la pat. Mama m-o pus lângă, să alung muştile de pe ea. O avut de lucru prin casă, n-o avut timp să stea lângă ea tăt timpu’. Era vară, cald, i-o făcut patul în târnaţ, io îi alungam muştile de pe faţă cu o frunză de nuci. Odată o strig pe mama:

– Mamă, îi zic, vino repede, că bunica se uită!

O venit mama, nu o zis nimica, i-o închis ochii. A murit frumos.

– Tatăl tău nu a regretat-o?

– O bocit-o, cum să n-o bocească! Dar nu aşa de tare, că bărbaţii nu plâng aşa puternic.

Cealaltă bunică era buna din Camăr. Ne duceam la ea duminecă de duminecă. Asta ne era distracţia. Pe jos ne-om dus două ore pân-acolo. Am trecut peste Hangaş, acolo, pe-unde se află Fântâna hanului şi pământurile. Am trecut peste două dâmburi. Pe-atunci era şi un drum bun de căruţă pe acolo.

– Atunci de ce nu v-aţi dus cu căruţa?

– Cum, să avem şi grija ei! Tata avu’ întotdeauna o căruţă bună, două vaci, dar nu le-om înjugat să ne plimbăm cu căruţa! Că puteam noi merge pe jos ca vântu’! Tata mergea în faţă, păşea ca tăt omu’, io cu mama şi cu cei doi fraţi fugeam după el. Tata era tare harnic. Alţii când se sculau de dimineaţă, el deja căpălea pe câmp. Io n-am umblat mult la munca câmpului. Se şi vorbea prin sat: „Fata lui Pupăză nu umblă la căpălit!”. Tata era un om puternic, dar răbdător. Îi putea zice mama orişice, nu se supăra. Fratele meu Ferenc i-o moştenit răbdarea. Nevastă-sa, cumnata Zsuzsi, aşa urla de urât la el câteodată.

– Mi-ai zis că la 14 ani erai deja domnişoară…

– Da, de-atunci eram fată mare. Mă lăsau ai mei să umbla la balul de peste an. I-am numit aşa, că i-au tocmit pe lăutari pentru un an de zile. La fiecare a doua sâmbătă era bal în casa lui Zsiga. După ce o trecut anu’, i-au tocmit iară, dar numai dacă o cântat bine!

traducere din limba maghiară: Stracula Attila