După ce ne-am luat, pe János l-o chemat la cătănie. Când o vrut să-l ducă prima dată, taică-su’ o plătit să nu-l ducă, o dat mită, cum ar veni. Întâi l-o dus la Zalău, apoi l-or trimis la Bucureşti, la o farmacie, la un ofiţer ca secund. Ofiţeru’ ăla era tare frumos, brunet. I-o dat lu’ János o poză cu el şi nevastă-sa, și ea drăguță. O vrut să rămâie acolo și după cătănie. Uite ce mi-o scris din Bucureşti: „Vino şi tu aici, Zsuzsi! Ai învăţa să lucrezi la farmacie! Dac-ai vedea ce curăţenie este aici, ştiu că-ţi place ordinea şi frumosul!”. I-am răspuns mintenaş: „Nu mă duc io, îi zic, ce va fi aici cu pământu’ şi cu animalele și cu toate alea? Mai bine hai acasă şi tu!”. Îmi scria şi mie şi lu’ mumă-sa în aceeași scrisoare, dar io nu m-am supărat, nu am zis niciodată, că de ce nu-mi scrie mie separat?! După ce citeam scrisoarea, o puneam sub perină, să fie cu mine și noaptea. Spiţerul ofiţer era tare bun cu el, János nu o cheltuit pe nimica, o pus banii deoparte şi i-o adus acasă. O adunat 16 mii de lei. Puteai lua atunci două vaci cu banii ăia.

– Şi ce aţi luat?

– O, ce să fi luat?, nimic! Tată-socru o avut datorie multă, s-o dus banii pe cămătari. Socru-meu, n-a fost el om rău, dar i-a plăcut viaţa, distracția, muierile, banii i-o tocat cu cărţile de joc. Dar noi nu i-am reproșat nimic, l-am lăsat să dea înapoi datoria. János i-o dat tăţi banii câştigaţi la București, numai să nu pierdem pământu’. Atunci n-am ştiut, că nu peste mult timp o să vină colectivu’.
Înainte, când era soldat la Zalău, taică-su, care era bine cu tătă lumea, o aranjat să vie acasă la culesul viei. De mine o ținut secret. Duminică dimineaţa ne găteam să ieşim la deal, la vie. Când să ies cu coşarca sub braţ, János stătea în faţa uşii: „Tulai, zic, tu eşti, János, floarea mea!”. Apăi după aia când ne certam, îmi reproșa: „Nu mai sunt ca pe vremuri, János, floarea ta!?”.

– V-aţi certat deseori?

– Apăi ne-am certat, câteodată. Mi-aduc aminte, odată ne pregăteam să mergem la nunta lui Banka Kati. Din vorbă în vorbă am ajuns să discutăm de nunta noastră, și io am zis că eu din banii miresei nu am căpătat nimic. Îi zic: „Tot ce ai căpătat tu, s-o cheltuit aici în comun!”. Din asta ne-am certat aşa de tare, că nici nu ne-am mai vorbit. Dar ne-am gătit, ne-am îmbrăcat, şi ne-am dus la nuntă. Când am intrat în casa cu nuntaşi, tocmai o-nceput lăutarii să cânte, János imediat m-a chemat la dans, n-a mai fost niciun bai, am uitat de ceartă.

– Cum te-ai înţeles cu soacră-ta?

– Cum s-o putut, aici stăteam în grămadă în casă, noi doi cu bunicu-tău, cu părinţii săi, şi doişpe ani o stat aici cu noi şi bunica lui János, mama lui socru-meu, dar asta ți-am mai zis. Vai, aia avea o gură mare! Socru-meu era primar în sat, şi într-o zi îl văd prin geam că iese pe poartă, de abia se ținea pe picioare. Zic către bunica: „Vezi dumneata cum se duce tată-socru la primărie!” (Primăria era acolo vizavi de biserică, unde-i amu’ prăvălia. Atunci aici era sediul a patru sate: Mălădie, Criștelec, Cehei şi Uileac. Trei româneşti, unul unguresc. Mai târziu o dus jos centrul la Măeriște). Aia, baba, m-o spus lui fiu-său: „Te-o văzut noră-ta, că te duceai băut la primărie!”. Dacă avea un pic de minte, nu mă spunea.

– Şi socrul tău s-a supărat?

– S-o supărat o țâră. M-o chemat într-o parte a doua zi şi-mi zice: „Io credeam, Zsuzsi, că eşti un îngeraș, dar acum văd că eşti o diavoliță!”. Dar n-a fost rău cu mine. N-o spus nicicând că „de ce n-o luat fiul-meu de nevastă o fată mai bogată!?” Și la nunta noastră o avut grijă de toate, nu s-o îmbătat. Când János era îngrijorat că se termină vinu’ de pe mese, i-o spus: „Fiule, stai jos, astăzi e ziua ta, io rezolv totu’!”. Odată, țin minte, îmi spălam picioarele în covată. Tata-socru stătea la masă, mânca de cină. Se uită, tăt se uită cum îmi spăl picioarele, şi deodată zice îngândurat, dar foarte serios: „Dac-aş avea aşa picioare, aş răsturna turnul!”. Nu aveam baie, ne spălam acolo în cameră. Toată ziua, trei femei, mama-soacră, bunica şi cu mine eram laolaltă, lucram prin casă împreună. Dacă nu ne înţelegeam, şi ne zdrăngăneam, când venea acasă János, și auzea vorba de-afară, intra și întreba: „No, ce-i baiu’?”. Toate trei ziceam în cor: „Nimica!”. Bunicu-tău dădea din mână resemnat: „Nu-i dulce aici niciuna!”. (Mama ei era soacra mea, iar bunica era soacra lui soacră mea.)

– Şi, zici că socrul tău era curvar?

– Da, i-o plăcut petrecerea, femeile, după ce o băut, nu-l mai interesa de nimica. Într-o seară vine acasă cu păduraru’ Lobonţ. Era român ăsta. Atunci pădurarii erau oameni mari, tare respectați! Asta era la începutul anilor treizeci. Aduceau sus din pivniță vinul cu canceul. Mama-soacră nu putea să-i zică: „Culcă-te odată!”. János era la cătănie. Patu’ meu era făcut pentru noapte, am vrut să mă culc, iară ei, când le-o venit somnu’, s-au pus în patu’ meu, cu cizmele murdare. Apăi poți să-ți imaginezi că le doream numai binele din lume! N-am avut ce face, m-am culcat lângă soacră-mea.

– Cu sora bunicului, tanti Borica aţi ţinut rudenia? Te-a plăcut?

– Numai ea ştie, dacă m-o iubit sau nu. Era şi ea destul de încăpăţânată. Dar io nu l-am enervat pe János, că asta a zis, sau aia a zis. Erau fraţi, ținea la ea, nu i-ar fi căzut bine. Umbla des pe la noi, mai ales după ce m-am îmbolnăvit de varice la picioare şi erau zile când nu puteam să mă scol. Se ducea János după ea, stătea pe strada de jos, urca la noi şi ne mai fierbea o oală de supă. După ce o murit bunica bătrână, venea săptămânal şi ne ajuta la spălat. Când intra în casă, dacă nu ne apucasem de spălat, ne zicea: „Vai, încă nu v-aţi apucat?”. Dacă spălam deja: „Vai, de ce nu m-aţi aşteptat? V-am spus, că vin!”.

traducere din limba maghiară: Stracula Attila