Eram fetiţă încă, opt ani, mă duceam la legat de vie. Via era a lu’ unu Dologan, unu surd, stăteau la oraş, la Şimleu. Puteai urla, nu-nţelegea nimica. Se uita la gură, aşe mai înţelegea ceva. Parcă-l văd şi amu: o matahală de om. Venea la Uileac, s-a strîgat prin tăt satu’: „Zi de salar!”. Fugeam după banii noştri. N-am primit mulţi bani, d-apăi nu mi-o luat părinţii. Avu’ Dologan ăsta o darabă mare de vie muscat. Ş-o nevastă frumoasă! Dacă era bogat, şi-o găsât nevastă frumoasă. Deşi era surd, ca pământu’. Apăi colectivu’ i-o luat via.

– Fetiţele de opt ani mergeau şi ele la legat de vie?

– Da’ de ce nu? Nu era aia mare lucru! La căpălit apoi umblau femeile în toată firea.

– Bunico, tu aveai prietenă?

– Cum să nu! O stat în vecini o fată româncă, Lucreţa. O umblat mult la noi, o-mpingea uşa cu curu’. Dar asta să n-o scrii! Săraca, o murit la şaişpe ani. Am bocit-o, cum să n-o bocesc, am fost apropiate. O stat în a doua casă de la noi. Odată o slăbit, s-o tras la faţă, o pălit-o beteşugu’, apăi o murit. Nu se ştie ce bai o avut. Nici doftorii nu prea se pricepeau pe atunci să vindece toate bolile. A murit, şi au îngropat-o frumos.

– Cu ce v-aţi jucat?

– Cu păpuşile, cum se joacă tăt copilu’. Am făcut păpuşi din desagă, am legat capul cu năframă, ăsta era păpuşa. Nu am dat bani pe ea.

Şi am mai şi cusut noi păpuşă, i-am cusut corpul, mânurile, chişoarele, tăt dintr-o desagă, şi când a fost gata, am umplut-o cu rumeguş. Faţa i-am desenat-o.

– Cum aţi vorbit cu Lucreţa?

– Ungureşte, mi-o vorbit ungureşte, şi-apăi nici mie nu mi-o venit să vorovesc româneşte. Şi drept să-ţi spun, nici nu prea ştiam eu româneşte pe atunci, doar două-tri vorbe, bunazua, ce faci, astea. Era şi o poiezie, zice „io pă tine, tu pă mine”, dar restul am uitat-o. Cu ea m-am jucat toată săptămâna. Apoi, dumineca am mers la plimbat, toate fetele de măritat. Ne duceam în josul vetrei, la drumu’ mare. Ne-am prins fetele de braţ şi aşe ne-am plimbat, cât o fost drumul de lat.

– Pe-atunci nu umblau maşini pe şosea…

– N-o umblat! Nu era asfolt din ăsta, era doar drum pietruit. Umblau căruţe, căruţe cu cai. Şi pe mine, când m-o dus la Şimleu la doftor, cu apendişe, m-o dus cu caru’ cu cai. Cum l-o chemat pe ăla, care m-o dus? Mi-o venit în minte: Victor.

– Ce-ţi mai aduci aminte de Lucreţa?

– Mumă-sa, după ce-o murit Lucreţa, s-o măritat cu unu’ Piţu. Îla tare o iubit muierile, o înşelat-o pe ea. O umblat şi la Horváth Mari, cu ea o făcut băiatu’. L-om şi numit Micu’ Piţu.

– Semăna cu Piţu?

– Cum să nu semene? Şi la faţă şi peste tăt. Şi mersu’ i-o fost exact ca a lu’ Piţu.

– Mama Lucreţei s-a despărţit de el, dacă i-o făcut copil cu alta?

– Da sigur, s-a despărţit, când o murit. Muierea o murit mai repede.

traducere din limba maghiară: Stracula Attila