Io am avut o tinereţe tare frumoasă. Nu trebuia să-mi fac griji că amu dacă mă duc la bal, oare o să mă joace cineva? Dar să nu crezi, şi pe-atunci erau fete care stăteau pe marginea lăviţei şi nu le lua nimeni la dans. Eu tare nealcoşă eram, îmi plăcea să mă fac frumoasă. M-ar fi luat de nevastă orişicine, crede-mă! De la târg mi-am luat atâţia cercei de aramă, că din banii ăia puteam să iau chiar şi unul de aur. Când vedeam că s-o înnegrit, i-aruncam şi-mi luam alţii. Odată, mi-aduc aminte, am luat şi o cutie de alifie. Mi-am uns faţa, să am pielea mai fină.

– De-unde aveai bani?

– Păi, mergeam la Şimleu, în fiecare vinerea. Am dus o bucată de pânză, am vândut-o, şi banii i-am cheltuit. Pe-atunci, nu era ca azi, că orice marfă are un preţ. De cele mai multe ori ne-am tocmit. Dacă ne-o plăcut o stofă pentru fustă, am întrebat de preţ, ne-o zis unul, noi am bătut din palme: vai-vai-vai, da` tare-i scump! Şi am plecat de parcă nu ne mai interesează, iar negustorul din cort striga după noi: „Veniţi-napoi! Cât daţi pe ea?”. Ne-am tocmit cât s-o putut. Cum s-o tocmit şi orăşenii la pânza noastră. Dacă am vândut de 50 de lei, era de-ajuns pentru mâncare, bunătăţuri din boldă, o săptămână de zile. Câteodată ne-o rămas bani şi pentru zorzoane.

– Cum te îmbrăcai pentru bal?

– Tare frumos! Luam o cămaşă din stofă, bluză, cum ar veni azi, iar jos luam o poală, peste care fusta încreţită şi şorţul. Deja, pe vremea tinereţii mele, nu mai umblam cu fuste aşa de lungi, până la călcâi, ca femeile din Nuşfalău. În păr purtam panglici de mătase, late cât două degete, se găseau de vânzare albe, negre, dar ale mele erau întotdeauna roşii. Io îmi împleteam singură părul, iar mama apoi mi-l aduna în cunună. Părul mi-l împărţeam în spate în trei şuviţe, făceam două-trei împletituri, apoi împletitura din mijloc o împărţeam în două, partea din stânga o împleteam cu şuviţa din stânga, iar pe cealaltă cu cea din dreapta, apoi mama mi-l lega totul în cunună pe cap. Mi-o strângea aşa de tare, că pur şi simplu mă durea pielea capului. (Vezi, de-aia mi s-o rărit mie părul acum aşa de tare acum la bătrâneţe.) Portul ăsta venea de la Camăr. Camărenii se îmbrăcau tare frumos, se zicea că cel ce se găteşte frumos, se găteşte „camăreşte”. Când mergeam la bal, ne legam pe cap cu năframă, dar ajunşi acolo, înăuntru, ne luam jos năframa, să fim cu capul gol, să ni se vadă părul împletit. Aveam haine de sărbătoare şi haine de trebăluială, cu aia ne duceam la şezătoare, dar şi după ce ieşeam dumineca din biserică ne schimbam. Io întotdeauna mi-am călcat toate hainele. Nu mă duceam la şezătoare cu haine necălcate nici în ruptul capului. Aveam un fier de călcat cu jăratec, ăla avea un capac, îl ridicam şi-l umpleam cu jăratec. Călca dumnezeieşte! Deja de pe atunci, când eram eu fată, nu mai umblau femeile cu haine şifonate.

– Cum te-ai înţeles cu fraţii tăi?

– Foarte bine. Ferenc, cel mare, s-o însurat în 1920. N-a fost mare logodnă, o venit numai rudeniile şi naşa lui. Atunci încă nu s-a însurat cu cumnata asta, care o cunoşteai şi tu, Zsuzsi. Cea pe care o luat-o atunci, o chema Erzsók şi o murit peste şase ani de aprindere de plămâni. Pentru că umbla întotdeauna ca un fluture, nu i-o fost frig niciodată. Parcă o văd şi acum, cum punea paie în leagănul copilului, era iarnă, şi avea doar o cămaşă pe ea. Nu s-o îmbrăcat cum trebuia, o răcit, asta s-a întâmplat într-o zi de joi, a doua joia era moartă. Eu zic că doctorul a fost de vină, că i-o spus fratelui meu: „Înveliţi-o într-un cearceaf cu apă caldă!” Am înfăşurat-o pe săraca de jur-împrejur într-un lepedeu cu apă fierbinte, îi curgeau sudorile, transpira sărmana de ea tare de tot. Trebuia cu apă rece, poate atunci scăpa. Aşa, i s-o fript plămânii. Ferenc, frate-mio, o bocit-o mult timp. O rămas după ea un prunc de patru luni. După-aia, mama l-o îngrijit, s-o sculat şi cu noaptea-n cap să-i deie ceai din ulcică cu „ţâţe”. Peste trei luni şi copilul s-o betegit. Noi două cu Márton Borica, sora cumnatei l-am dus în braţe la doctorul din Şimleu, pe jos. Nu i-o găsit nici lui beteşugul. Dar cred că avea ceva boală interioară, că după ce o murit, i-o ieşit pete albastre pe burtă. L-am regretat tare mult, dar am regretat-o şi mai mult pe cumnată-mea. De câte ori mă duceam la legat de vie la Câmpul Mic, unde stăteau pe vremuri cu fratele meu, şi vedeam locul ăla, de fiecare dată parcă mă lovea ceva în piept.

traducere din limba maghiară: Stracula Attila