Axioma la legea lui Murfy, care zice că dacă ceva se poate strica, se va strica: După ce acel ceva se va strica, căci este inevitabil, nu încerca să-l repari, pentru că nu vei găsi piese de schimb. Vei ajunge să cumperi un produs nou, care, inevitabil, la rîndul său, se va strica și el, poate chiar mai repede decît îți poți imagina.

Pentru că îmi place verdele, și nu că aș fi udemerist, Doamne iartă-mă, Istenem Istenem, mi-am tras gazon de ăla fain, da nu cum și-a pus Gigi pe teren, gen covor de iarbă gata făcut, ci unul semănat, de stăteam și chiuiam de bucurie la fiecare fir de iarbă răsărit. Pentru că o chestie cere neapărat o altă chestie, mi-am luat și un aparat de ăla electric de tuns iarba, de i se mai zice și trimer. Cum atunci cînd e vorba de aparatură electrică sau electronică, chiar nu mă uit la bani, pentru că nu merită să iei ceva chinezărie, ori chiar mai rău. Așa că m-am dus direct la Husqvarna.
Ei, a și funcționat trotineta aia binișor, pînă cînd n-a mai funcționat. Că, avînd încredere în marcă, nu m-am uitat că are unul dintre consumabile – respectiv chiar rola aia pe care se înfășoară firele de tăiat, din plastic. Probabil din plastic chinezesc. Care s-a rupt. No problem, mi-am zis, mă duc la magazin, la firmă, oameni serioși și rezolv problema. Aiurea, cînd i-am zis la ăla de la firmă că uite ce-am pățit și că ce se poate face, tipul a dat din umeri. Că „nu avem consumabile de schimb”. Am început să caut și prin alte orașe de prin județ, cu aceeași ridicătură din umeri, drept răspuns. Supărat și cu iarba din gazon pînă la genunchi, întrebînd în stînga și în dreapta, am mai localizat un magazin de trimere, la care m-am dus plin de încredere. Nu știu, voi ați avut vreodată impresia că cînd intri într-un magazin de ăsta fițos, de marcă, vînzătorii se uită la tine ca la ultimul leu? În fine, îl salut politicos pe tipul de după tejghea, asta după vreo 5,34 de minute, doar așa să-i atrag atenția, pentru că era extrem de ocupat, nevoie mare, cu oareșce alte rahaturi, decît rahatul din magazin. Ăla, doar ridică ochii spre mine, întrebător. Măi frate, la ăștia fițoși, chiar și vorba costă. Ori, poate or fi interpretînd greșit zicala cu vorba multă sărăcia omului. Deci îi explic și tehnic și literar ce plm vreau, la care eine kleine tipulainen vînzătorainen zice, ba nici nu zice, scuipă mișcînd doar trei sferturi din buze (să mor io, am tot încercat și eu faza asta, după aia, da n-am reușit; o fi ceva ce se învață la școala de sictirit): „Vrei rolă cu fir, iei aparatu cu tătu!”. Fază la care cred că am făcut o moacă tare expresivă de babuin ce își vede prima dată curul roșu în oglindă și crede că a dat peste el urticaria. Un alt tip din magazin, oareșce neam cu ăla eine kleine, îmi explică foarte civilizat, văzînd că numa nu-i înțeleg vorbele spirituale ale lui eine kleine: „Vrei un kil de lapte, cumperi tătă vaca!”. Începeam să-mi revin deja din perplexitate și am vrut să-i întreb dacă „aici” au vaci de vînzare. Și dacă au, de care rasă? Dar eram deja prea surmenat, după atîtea emoții. Și, mai știu să nu mă pun cu ăia cu mintea hodinită. N-ai nici o șansă.
După cîteva zile de căutări asidue, am dat peste o firmă no name, pe internet, care livra piesa respectivă. Am comandat-o, cumpărat-o și plătit-o dublu. Căci transportul a costat cît piesa. Iar dublul a costat aproape cît tăt aparatul.
Probabil vă veți întreba care-i, totuși, borala, la toată anecdota asta, așa cum mă întreb și eu, în acest moment. Nu-mi vine altceva în minte, decît „fă-ți-o singur, nu cumpăra tătă vaca pentru un kil de carne”. Normal, e vorba de mașină de tuns iarba, manuală.