se numără fără doar și poate printre replicile care au stârnit amuzamentul și buna dispoziție a zălăuanilor, care și-au petrecut seara alături de preferații lor, actorii Teatrului „Regina Maria” din Oradea, de data aceasta: Ioana Gajdo, George Voinese și Șerban Borda, în regia artistică, scenografia şi ilustraţia muzicală semnată de Petre Panait.

După mii de puneri în scenă, în cei peste 125 de ani de la lansarea piesei „Cerere în căsătorie“ după Cehov și senzația unanimă că „sigur am mai văzut piesa asta“, spectacolul de miercuri seara, jucat cu casa închisă  pe scena Clădirii Transilvania din Zalău, a fost aplaudat din suflet și cu gura până la urechi.  Biletele s-au epuizat, de altfel, în doar câteva ore după ce s-au pus în vânzare, iar locurile din sală s-au ocupat până la ultimul rând, și asta nu pentru piesa în sine, ci pentru actorii trupei Iosif  Vulcan de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, pe care zălăuanii îi îndrăgesc foarte mult. De altfel, de fiecare dată când în Zalău se anunță un spectacol de teatru prima întrebare e:  “Cine vine, actorii din Oradea? Ohh, atunci mergem”, piesa în sine contând prea puțin. În altă ordine de idei, actorii trupei Iosif  Vulcan de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea joacă extraordinar indiferent de piesă.

Un dialog plin de picanterii, nu departe de limita absurdului, cu un joc de scenă antrenant în care gesturile și mimica au fost la fel de importante ca și replicile cu treceri rapide de la cuvinte  sarcastice, la priviri și chemări languroase, și invers, au ținut sala în priză până la final. Cât despre „Poiana Boilor e a mea“/ „Ba nu, a fost mereu a mea“, un fel de laitmotiv al piesei, a stârnit hohote de râs de fiecare dată.

„Cerere în căsătorie” vine în continuarea piesei „Ursul”, utilizând aceeaşi distribuţie şi elemente regizorale înrudite. Povestea însăşi se aşează firesc în continuarea celei începute în „Ursul”. Astfel, dacă în piesa anterioară, doi tineri trec pe nesimţite de la conflict şi ură la iubire pasională, în „Cerere în căsătorie” lucrurile sunt duse şi mai departe. A. P. Cehov surprinde iniţiativa lăudabilă a lui Ivan Vasilievici Lomov, care doreşte să se însoare cu fiica vecinului său.

Însă, departe de romantismul şi armonia care se presupune că ar trebui să guverneze un astfel de moment unic, cei doi potenţiali miri se ceartă aprig din motive derizorii. Ciocnirea personalităţilor lor puternice, crizele de ipohondrie ale peţitorului, încurcătura în care se găseşte tatăl miresei şi încercările sale disperate de a aplana răbufnirile celor doi tineri dau naştere unui comic de situaţie savuros. Câinii celor două familii, Otkatai şi Ugadi, devin şi ei, spre final, subiect de dispută, spre amuzamentul spectatorilor care au luat cu ei replica: Otkataiul meu e mai inteligent decât Ugadiul tău. Ba nu, Ugadiul meu e mai inteligent decât Otkataiul tău. Recunoaște că Otkataiul tău e de o sută de ori mai prost decât Ugadiul meu… și tot așa… Ba nu… Poiana Boilor e a mea…