Degeaba, la români, sărbătorile populare vin la pachet cu pișarea, tot populară. Recte care pe unde apucă, că dacă ar face la wc, budă, cum ar veni, fiecare ar fi cu pișu’ lui. Da’, nuuuu, cu ocazia Bâlciului anual sărbătoresc, orașul se transformă într-un pișoar uriaș, în care pișercoșii, atunci când nu-s ocupați cu bătăi, vomat ori alte îndeletniciri, din ăstea, intelectual-culturale, își flendură cei câțiva centimetri din dotare pe sub blocuri, case, instituții, marcându-și, astfel, prostia: “Vezi, bă, o fi mică, da’ uite cât pot să mă piș!”. Și, pișând în neștire, semn că vânzarea la bere merge de duduie, n-ar fi de mirare ca ăștia, cool-ii, să confunde berea din sticlă cu pișul lor cel de toate zilele, de unde și duhoarea verbală care împute orașul, atunci când încearcă să lege două propoziții cap-coadă. Lucru, de altfel, greu de realizat și fără bere la purtător.

E adevărat, nu chiar toți sînt beți de sărbătoare. Unii-s drogați, semn că au trecut la un nivel superior de dezvoltare cool-ească. De aia, nu toți se pișă pe lângă blocuri, case ori instituții. Ăștii, drogații, se pișă direct pe ei, apoi, bucuroși că nu au trebuit să depună efort, încercând să găsească șlițul, își poartă cu mândrie pata de pișat înapoi, la grămadă, acolo unde mirosul de mici, pișat, transpirație și vomă creează un mediu mirositor de-a dreptul feeric. Unde mai pui că e liber și la urlat, recte un fel de tralala pe ritm de… de ce-o fi, de parcă ar avea importanță… Odată berea dată pe gât, ce mai contează, important e ca la sfârșitul versului, să reușești să îngâni și tu o vocală, două. De care nimerești, că cine stă să asculte…

Zi și tu, nu-i așa că e frumos în zilele de sărbătoare?