„Satul ăsta e o parte din mine. Nu știu când s-a înfiripat în suflet, dar e acolo. Și pentru asta îi sunt datoare.”

Pornesc pentru a nu-știu-câta-oară să hoinăresc și să mă pierd pe cărări. De data asta ținta este Pietrocu Lerii, aflat la granița Fizeșului cu Lazuri, un sat cam la fel de mic ca al nostru. Aici cele două sate sunt legate de o cărăruie ce trece chiar pe sub pietrele cu pricina, unde legenda spune că dracul a luat o fată în timp ce venea din habă, probabil ținută în satul vecin.

O poveste mult mai reală și de care sunt legată sentimental este aceea că bunicul meu, Vilosu (Nicolae Cristea), care se ocupa cu fiertul prunelor pentru a produce pălincă, și-a instalat distileria chiar lângă izvorul de sub Pietrocu Lerii. Se întâmpla în urmă cu cincizeci de ani și mai bine, ceea ce demonstrează că pălinca se producea încă din străbuni, fiind o sursă de existență încă din acele vremuri. Mama își aduce aminte că era un izvor destul de mare și că ea și fratele ei, în vârstă de vreo cinci ani pe atunci, se jucau în jurul mici distilerii improvizate. Nestâmpărat unchiul, fiind doar un țânc pe atunci, nu știu cum s-a învârtit și a căzut în apă, la izvor. Bunicul a tras o sperietură și l-a pescuit pe Avram. L-a pus la uscat în fața cuptorului, după o ceartă zdravănă.
Acum izvorul nu se mai află la vedere. A fost captat într-un bazin și apa este folosită de mai mulți lăzurani ca și apă potabilă.

Din fericire, pietrele sunt la locul lor. Până să ajungem la ele am străbătut pe jos prin câteva pămânuri neîngrădite: eu, Vlad și tata care ne-a ținut loc de ghid.

Toamnă în toată regula. Și cu cât pășeam înainte, cu atât bucuria ochilor era mai mare. Lera acoperită de pădure se îmbrăcase în diferite culori, iar nuanțele se distingeau începând de la poalele pădurii.

Deasupra, pădurea era învăluită în ceață. Iar legenda care spune că aici, nu departe, a fost răpită fata cea plimbăreață, se vede că e ruptă dintr-un fir de adevăr. Ca să ajungi la Pietrocu Lerii trebuie să cobori ca-ntr-o groapă, să te strecori între un colț de pădure și o livadă de pruni.

A trebui să urcăm apoi ca să zărim Pietrocu Lerii. Ceața nu se vârâse până într-aici. De aceea, a fost ușor să-l localizăm, pe el, dar și izvorul.
Fericiți de redescoperirea legendarei pietre nu vedeam frumusețea de la picioarele noastre. Printre miile de frunze moarte, galbene ori veștejite, se zbârleau niște inimi portocalii, niste spendori de flori. Cu frunzele lor încă verzi inimile portocalii lăsau impresia că deși sunt gingașe, sensibile, știu cum să lupte cu frigul și ceața toamnei.

„În mijlocul pădurii eram ca într-o lumină”

Ferind clopoțeii să nu-i călcăm, am făcut cunoștință cu câteva intrări fără uși. De-a lungul colțului de pădure, se întindeau zeci de vizuini, locul în care probabil se odihnesc cumetrele, vulpile. Nu am zărit nici una. Doar doi iepuri sărind ca arși, pierzându-se în pădure și o căprioară. Nici pe ea n-am apucat s-o mângâiem cu ochii, a fugit ca o săgeată.
Ce putea să fie mai frumos? Am intrat cu toții în pădure, fericiți. Respiram fericirea. Vlad alerga fără să se teamă de nimic. Tata ne informa care ar fi traseul. În mijlocul pădurii eram ca într-o lumină.

Ajungem și la un drum pe care tata explică cine l-a făcut: Gheorghia Ghebii care avea casa sub pădure, pentru a ajunge mai repede în pășune, deoarece coama pădurii era cândva pășune.

Drumul ne face să ne oprim în loc și să ne bucurăm iarăși de ce a dat Dumnezeu pe pământ. Stăm pe un covor de frunze și sub o boltă din crengi și frunze. Ți-e și frică să calci sau să te miști ca să nu strici. Ca să se bucure și alții de ce-am găsit noi.

Spre ieșire deranjăm câțiva cireși, pe care nu avem cum să nu-i remarcăm printre alți arbori. Frunzele sunt galbene-galbene în contrast cu tulpina neagră. Unul dintre cireși a crescut fugind după lumină. Probabil atunci când era încă mic desișul l-a determinat să crească strâmb și abia când pădurea a fost curațită s-a bucurat de soare așa cum și cât își dorea de multă vreme.

La doi pași de Lera găsim două case care păstrează specificul caselor din Fizes. Nu mai sunt locuite, dar sunt încă în picioare. Mi-s tare dragi casele. Nu știu cine au fost stăpânii, dar voi afla negreșit.

Finalul traseului se oprește la o altă uliță dragă: ulița Bozghi, unde iarna, acum 40 de ani, jumătate din copiii satului aveau partia pentru sănii, saci, schiuri sau cu ce s-or mai fi dat ca să alunece pe zăpada bătătorită.