Mereu când e toamnă și ajung în preajma unui lac mă gândesc cât suntem noi de norocoși, oamenii. Cei din generația asta adică, dat fiind că în ritmul năprasnic în care ne grăbim să spurcăm natura, nu știu, zău, ce-or mai prinde cei care vin.
Lacul Tarnița din județul Cluj îmi pare primitor și bun și îngăduitor cu noi, omenirea, care de prea multe ori uităm că darurile cele mai de preț ale munților sunt pajiștile lor înalte, poienile cu iarba presărată de flori alpine și câte-un lac care te așteaptă să te întinzi pe mal. În weekend, era o liniște la Tarnița de puteai să îți asculți gândurile. Să stai acolo, pe malul apei, să te uiți mirat în jur și să lași culorile astea fantastice să ți se strecoare în suflet.
V-am mai spus și altădată că toamna niciodată nu vine de-a dreptul, ci mereu pe furiș. Ți se strecoară pe sub mâneca pulovărului și pe sub guler ca degetele unei iubiri adolescentine și abia când îți vine să îți strângi fularul îți dai seama că toamna s-a cuibărit în palma ta și în copacii din jur. Cădeau frunze arămii, duminică, pe luciul apei, iar noi, bălăngănind bocancii deasupra ei ne bucuram de o după amiază cu soare din belșug. Dacă nu ar fi răsărit deja Noiembrie în calendar, am fi zis că e o binecuvântată toamnă indiană.
Voi când ați văzut Tarnița ultima dată la ceas târziu de Brumar? E la o aruncătură de băț, iar anul asta barajul cu o înălțime de 97 de metri face 25 de ani. Ce tânăr e! Ce tânăr!
niciun comentariu