Dacă în Roma faci ce fac romanii, în Berlin faci tot cam ce fac ăi de-ai casei, deci într-un fel sau altul aterizezi la aceleaşi petreceri cu ei. Party-ul de ieri a fost un grătar în aer liber, dar nu a semănat absolut defel cu ceea ce numim grătar. Şi încă şi în aer liber. Pe mine m-a dat atras locaţia – Haubentaucher în RAW Gelände, pe Warschauer Straße fiind un Open Air Club, adică un Club în aer liber, o oază cum le mai place berlinezilor să spună, unde pentru sume astronomice chiar şi pentru buzunarul nemţesc, firmele organizează petreceri tematice pentru angajaţi. Haubentaucher ca şi cuvânt în sine înseamnă o păsare de apă, Corcodelul mare (Podices Cristatus). RAW Gelände sau Reichsbahnausbesserungswerk a fost deschis în octombrie 1867, fiind cel mai mare depou pentru repararea trenurilor din Prusia de Est. Intens folosit în timpul Primului Război Mondial, dar mai ales în anii celui de-al doilea, depoul a supravieţuit bombardamentelor şi şi-a păstrat funcţionalitatea şi importanţa, rămânând cel mai mare depou din DDR. În 1991, după reunificarea celor două Germanii, RFG şi DDR, a fost luată decizia ca depoul să fie închis, întrucât s-a dovedit prea mic pentru Germania unită.

Închis nu a însemnat însă că a fost făcut una cu pământul. Încă o dată, zidurile uriaşe de cărămidă veche şi roşie, porţile enorme din fier şi ferestrele pe măsură s-au împotrivit timpului. Nemţii i-au găsit o nouă utilitate, de Club în aer liber, unde se ţin atât petreceri de fiţe la piscină, cât şi discoteci, unde în spatele zidurilor acoperite acum în multe locuri cu graffiti, se ascunde o arhitectură urbană ingenioasă, cu un charm uşor industrial, uşor Med-Flair. Compartimentat extrem de bine, spaţiul oferă nu doar posibilitatea de a te bălăci în apa piscinei, ci şi de a face o baie de soare pe unul din multele şezlonguri cu saltele albastre ori de a servi masa la una din terasele moderne din apropiere. Mobilierul este în întregime din lemn, pentru a da locaţiei un aspect uniform, de outdoor, şi se îmbină frumos cu plaja de nisip străjuită de un fileu de volei aflată într-un colţ al zidurilor. Peste tot palmieri şi leandri completază atmosfera mediteraneenă, iar nemţii chiar se simt ca în vacanţă. Nemţii de la petrecerea de azi sunt îmbrăcaţi în stiluri diverse, poţi vedea atât pantaloni scurţi şi tricouri cu modele tropicale, cât şi sacouri şi cămăşi, semn că purtătorul lor abia a aterizat de la birou. În ciuda gradelor puţine – doar 18 – multă lume se bălăceşte în piscină, peste tot sărind mingi uşoare şi colorate. În altă parte, alţii au încins o competiţie trăznită şi sunt ferm decişi să arunce un dop în una din cele trei halbe de bere aliniate pe masă. Care nu reuşeşte, trebuie să dea lichidul peste cap şi-mi zic că nu vor rezista prea mult pe verticală, oricât ar fi de obişnuiţi nemţii cu berea. Pentru că vorbeam de grătar, el a fost dublat de salată de cartofi şi covrigi cu pătrunjel. Şi-n rest, chef şi petrecere, iar larma creată cred că a fost cam pe măsura fluierelor locomotivelor, aşa, ca să nu-i fie bătrânului depou urât.

Dar nu am scris toate astea ca să fac apologia lui Socrate. De altfel, Berlinul şi întreaga Germanie sunt pline de astfel de locuri care au fost recuperate din gheara timpului şi a distrugerii şi, cu puţină imaginaţie şi investiţii, au căpătat roluri noi şi s-au integrat în prezent. Sunt buncăre în capitala germană în care altădată se ascundeau trupele de soldaţi, dar unde acum, pentru 5 euro, poţi intra să joci jocuri de strategie, încăperile fiind reamenajate sub formă de labirint ori de peşteri ce ascund comori. În Frankfurt, una din cafenelele mele preferate era cea din Hauptwache, clienţii stând de fapt în ceea ce demult erau birourile impiegatului. În Heusestamm, vechea şi miuţa clădire a gării a fost transformată într-un restaurant intim şi cochet, unde toată lumea îşi dă întâlnire în weekend pentru a servi o plăcintă cu spanac ori un ştrudel cu mere şi vanilie. Iar astea sunt doar câteva exemple, care toate însă mă duc cu gândul la locuri de acasă, care – ieşite cumva din uz – îşi aşteaptă resemnate sfârşitul. Sunt atâtea conace frumoase în Sălaj, conace care au supravieţuit şi au văzut lumina soarelui după două Războaie Mondiale, dar pe care le lăsăm să se surpe bucătă cu bucată pentru că nu suntem în stare să rezolvăm problema proprietăţii ori să facem rost de bani pentru investiţii. La fel, sunt atâtea foste halte CFR cărora li se surpă pereţii, dar care ar putea fi transformate, după modelul vestic. De fiecare dată când merg la Mirşid să o văd pe bunica, îmi arunc ochii pe geamul maşinii să văd ce-a mai rămas din Halta Gârcei. Când eram mică, luăm de-acolo trenul către Zalău, halta aia cu ziduri galbene fiindu-mi tare dragă cum stătea ascunsă de soare în umbra pădurii. Acum e un morman de pietre acolo, pietre, bălării şi buruieni înalte de-un stânjen, iar peste toate pluteşte un aer trist de nepăsare şi delăsare. Ştiu, o să-mi spuneţi că-i greu, că problemele astea cu proprietatea sunt o adevărată bătaie de cap, că noi nu avem banii nemţilor, dar eu mai ştiu că dacă vrei, se poate. Şi cred cu adevărat că buturuga mică răstoarnă carul mare, dar numai dacă vrea. Şi dacă-i pasă. Pentru că dacă ne mulţumim să ridicăm din umeri zicând că vrem o ţară ca afară, dar să ne-o dea alţii de-a gata, apoi putem aştepta mult şi bine. Nemţii nu vor veni ever să facă ceea ce e absolut responsabilitatea poporului din Carpaţi.