”Taci, Laura, taci!”, îmi spuneam în gând, în timp ce un autocar micuț și cochet șerpuia  pe șoseaua  ce lega  Dublinul (unde aterizasem după un zbor fără nici măcar un pui de turbulență) de Derry, sau Londonderry cum îi spun britanicii , ducându-ne pe noi, cei  8 profesori de la Școala ”Mihai Eminescu” Zalău , la un stagiu de 2 săptămâni în școlile de acolo, grație unui grant Erasmus+ pe care școala îl câștigase.

Mi se părea reconfortant că eu, cam anxioasă din fire sau mai degrabă educație ( nu, figurile feminine din familia mea, mama și ”Oma” mă iubeau cu siguranță , dar îmi inoculaseră ideea că lumea e un spațiu plin de pericole), n-aveam nici măcar o tresărire când șoferul circula pe partea ”incorectă” , adică pe contrasens cum ar veni…  Hm… ori n-am reflexe de șofer îmi ziceam , ori  e prea frumos ce văd ca să mă mai deranjez cu grijile unei posibile coliziuni.  În plus, știam că insularii au regulile lor, oriunde în lume, așa că probabil se circulă pe stânga. Să nu fiu ipocrită doar de dragul frazei  ce poate va fi citită și de alții, realitatea e că știam.  Știam  că în întreaga lume există 55 de state recunoscute de ONU unde șoferii circulă pe partea stângă, iar 4 sunt din Europa: Marea Britanie, Cipru, Irlanda, Malta. Toate insule… Profesoara din mine își făcuse  temele, dar tot profesoara din mine avea o meteahnă sau deformație profesională… vorbea mult. Așa că iar îmi repetam  mantra ”Taci, Laura, taci!”, sperând că nu o să scot porumbelul pe gură, mai ales că în autocar se aflau și 20 de fete de la Liceul ” Ghe. Șincai” Zalău, viitoare învățătoare, beneficiare și ele ale unui proiect  european  Erasmus care  presupunea  practică pedagogică în Irlanda de Nord.

Nu –mi venea nimic inteligent în minte, nici ceva legat de metodica și didactica modernă, nici nu mă gândeam  la ”learning agreement-ul ” semnat, nici dacă o să ne descurcăm în școlile ce urmau să ne găzduiască și unde  trebuia să fim un fel de ” cadru didactic stagiar” și să comunicăm , dar mai ales să înțelegem limba engleză, varianta dificilă, adică aceea  cu accent  irlandez . Postulatul occidental de psihologie pozitivă  conform căruia ”Lucrurile de care te temi nu se vor întâmpla niciodata”  s-a transformat brusc în neaoșul ” De ce ți-e frică nu scapi! ”, așa că m-am auzit rostind clar și exclamativ în liniștea ce domnea în autocar ( ne treziserăm toți la trei dimineața): ”  Ce bine o duc vacile în Irlanda! Ce fericite par!  ”. Upss… mă așteptam la hohote de râs , dar , spre stupoarea mea , nimeni nu a reacționat  zgomotos… doar unul dintre membrii grupului, persoană importantă, cu autoritate, a replicat :” Exact la asta mă gândeam și eu ! Și cred că tuturor exact asta ne-a trecut prin minte”.  Atunci, în acel moment m-am hotărât: să nu mi fac griji dacă ne vom descurca sau nu, ci doar să abandonez  conformismul  și politically correct –ul în favoarea autenticității , să nu mă tem de  posibilele viitoare greșeli și să savurez la maxim experiența irlandeză. Profesională. Personală.  Acestea fiind  hotărâte, m-am abandonat în verdele  acela irlandez, despre care tot auzisem dar credeam că e doar o figură de stil, nu cromatică adevărată. Nu, nu e o figură de stil. Erau  pajiști de verde smarald, pajiști  care nu se mai terminau, parcă parcelate cu ajutorul unor garduri de flori galbene ce păreau ornamentale, dar apoi am aflat că făceau parte din flora spontană și noi nimeriserăm în perioada lor  de maximă înflorire…  Și vacile… vacile acelea  alb-negre strălucind de curățenie  care nu , nu pășteau liniștite în iarba suculentă, ci eu cred că .. meditau.. erau imobile, plictisite sau doar .. relaxate. Cu siguranță erau în paradisul vacilor, cred că suratele lor indiene  le invidiau pentru first class-ul de care beneficiau, chiar dacă nu cred că le consideră cineva sfinte în Irlanda.  Irlanda..  un tărâm minunat… și când te gândești că acum sute de milioane de ani ( dar timpul geologic are alte dimensiuni, deci foarte recent) , ceea ce azi se numește generic  insula Irlanda  era undeva  foarte aproape de actuala  Antarctică , sub forma a două mase insulare care au migrat  ulterior spre  nord  unde s-au și unit, geografia  luând-o  înaintea istoriei !

Cu nasul lipit de geamul autocarului îmi ziceam  că totul e ca la carte, sau cel puțin ca în ghidurile turistice: mult , mult  verde ( mult timp după întoarcere am visat  în verde) , vaci , oi din când în când ( la fel de curate, grase și  calme ca și suratele lor pomenite anterior), cottage-uri  perfecte ,  castele în depărtare, muzică irlandeză în surdină… Stop! Ceva lipsea! Unde e ploaia .. celebra ploaie irlandeză  despre care fusesem avertizată și de care teoretic știam ( că doar predau geografie) , ploaie pentru , sau mai bine zis împotriva căreia îmi achiziționasem înainte de plecare geacă de fâș cu glugă plus două umbrele, just in case?  În schimb, soarele strălucea din plin, nici urmă de nor pe cer și deja mă întrebam dacă elevul Popescu Ionel căruia îi dădusem opt  la lucrarea de control despre clima Europei , n-ar fi meritat cel puțin un nouă? În cele două săptămâni ce aveau să urmeze, prima interacțiune cu localnicii pe care o aveam , aborda invariabil subiectul vreme: ” N-am mai avut așa vreme frumoasă și caldă în mai de 20 de ani!”.

Teoretic, Irlanda  și mai ales nordul ei se află situată în cel mai tipic climat oceanic, iar zicala locală , cum că , dacă nu îți place vremea irlandeză așteaptă doar zece minute și o să se schimbe, pur și simplu părea un plagiat de la vecinii din insula mai mare de la est.  A fost soare, soare mult , iar ploaia ne-a dat târcoale doar într- o zi și nu a fost  deloc înfricoșătoare… era o ploaie fină, care doar a împrospătat atmosfera .  Dar să nu anticipez…  deocamdată  colegii mei și cu mine ne bucuram de peisajul întrezărit din autocar și nici nu  sesizăm când trecem din Republica Irlanda în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord ( Brexitul părea atunci o glumă proastă, nimeni nu bănuia că peste o lună …hmmm…) . Ajungem  repede in Derry, vedem podul, da , podul devenit emblema orașului, podul ce leagă  partea catolică de cea protestantă,”Podul Păcii  , un pod proiectat  arhitectural impecabil, inaugurat în 2011,ca simbol al reconcilierii într-un oraș cunoscut ca orașul  în care a avut loc ” Bloody Sunday”, eveniment trist , inutil, absurd și dur , care a arătat pentru a mia oară ce efecte distrugătoare are intoleranța  de orice fel. Dar să nu ne întristăm, acum vedem oameni  în tricou și pantaloni scurți făcând jogging, oameni plimbându-se , savurând înghețată  sau pur și simplu  bucurându-se de viată și de soare.

Facem poze din autocar. Multe.  Majoritatea  vor ajunge la coșul de gunoi, e imposibil să faci poze calitative din mersul autocarului, dar nu ne putem abține.. suntem curioși , veseli și nerăbdători . Ajungem la locul de cazare. Conform înțelegerii e în sistem self catering, iar  Ash Villa ( pretențios spus vilă, e de fapt o casă austeră , victoriană) ne întărește  stereotipurile: arată ca în Dickens, deși interiorul s-a dovedit a fi confortabil  și aranjat cu bun gust ca în cărțile clasice englezești : living cu  șemineu, canapea stil, o casă a scărilor elegantă care ne-a făcut să ne simțim ca în filmele de epocă.  Politețea și punctualitatea sunt valori fundamentale în insulă ( de fapt punctualitatea e o formă  subtilă de politețe) , de asta aveam să ne convingem  imediat, așa că ”tutorele” nostru de la  Nord West Academy (organizația parteneră în proiect, cea responsabilă de asistență,  cazare, plasamentele în școli,documente și formulare,  program cultural,transport) ne întâmpină cu un zâmbet larg , adevărat și cu ceai fierbinte și biscuiți . Și cu informații exacte și complete. Inclusiv regulile colectării selective pentru deșeuri. După ce stăm o leacă de vorbă ,el flutură un ” see you tomorrow, guys!” și se urcă în mașina cu volanul pe dreapta.  Noi ne împărțim camerele rapid și dăm o raită prin bucătării ( erau două, complet utilate ) și  prin băi. Curățenia pare a fi cuvântul de ordine aici, dar avem o problemă. Primul șoc cultural:  chiuvetele  cam comice.  Aveau două robinete diferite pentru apă caldă și rece, dar erau puse la distanță mare una de alta , la fix cât să fie imposibilă reglarea temperaturii în căușul palmei. Peste tot în insulele din arhipelagul britanic  întâlnești așa ceva, motivul fiind … împiedicarea risipei de apă.  Aveai un dop, nu aveai decât să amesteci apa în chiuvetă și să nu o lași să curgă inutil.

Pentru că era o vreme splendidă și , fiind în nord la început de vară se întuneca târziu, am profitat de cele câteva ore de lumină rămase și mi-am luat colegii la o plimbare: știți senzația aceea când ești copil  și cotrobăi prin pod în căutare de comori ascunse? Exact aceeași senzație o aveam și eu..  de nerăbdare amestecată  cu curiozitate: să descopăr orașul, să mă uit la oameni, să văd ce o fi după colț.. Plimbarea s-a transformat în marș forțat de vreo 5 ore, minunându-ne de impecabilul și proverbialul gazon , de grădinile de flori și arbuști ornamentali din fața caselor, de  oamenii care zâmbeau. Aproape toți zâmbeau larg iar  atunci când se ofereau să ne facă poze de grup , urma invariabil întrebarea ” Where are you from?”.  Și credeți-mă, n-am întâlnit niciunde în periplurile  mele prin lume o bucurie mai sinceră când auzeau răspunsul.  La început ne-am mirat, am crezut că nimeriserăm din întâmplare numai peste fani ai României din cauză de Hagi, Nadia,  Dracula, țuică sau fete frumoase (știți dumneavoastră stereotipurile).  Nici vorbă: era doar entuziasmul aproape copilăresc pe care îl aveau, era bucuria de a interacționa cu alți oameni , dintr-o altă cultură, era curiozitatea și cred că era și recunoștiința de a trăi în vremuri de pace.  Istoria nu i-a menajat  pe irlandezi.

Acum 20 de ani  în Irlanda de Nord era încă război civil, un război de gherilă, un război psihologic, teroarea  te aștepta oriunde, inclusiv în propria casă.  S-a murit mult, absurd , de toate părțile. De aceea , azi, în Derry , podul păcii de peste estuarul larg al râului Foyle, podul acesta pietonal  are valoare de simbol. Să nu se  uite. Să nu se repete… De aceea,poate și de aceea  azi în Derry , oamenii sunt buni și calzi. Poate părea paradoxal, ironic chiar , dar naturalețea, relaxarea, politețea, calmul, zen-ul  oriental … l-am întâlnit in o tara occidentală. Da.. în cele două săptămâni  care urmau să vină cu toții am fost impresionați de funcționalitate, de proceduri , de  metode didactice,  de dotări… dar am fost fascinați si cuceriți de spirit… irlandez, nord irlandez.. … Si pe mine personal  m-a bucurat bucuria și entuziasmul unor colegi care erau prima data în o țară străină.. si am știut că o sa pățească  la fel ca si mine…   după, nimic nu va fi la fel… O să –i prindă dorul de ducă, de explorare, o să îndrăznească, o să experimenteze, o să caute, o să se bucure … Nu, nu e ”mai bine”  decât la noi. Nici mai ”frumos”.  E altfel. Dacă dă ceva savoare acestei lumi, e tocmai diversitatea ei.  Și cutumele sociale și culturale sunt atât de diferite!!!! Normalitatea are o definiție laxă.. sau n-are.Ca și fericirea. La mine, fericirea are culoarea verde. Verde smarald.