Am tras, azi vară, un marş forţat prin Cheile Turzii, pe o caniculă cu 40 de grade la plus, multă apă milenară şi aer condiţionat. Evident că, de 6 ani, de când am mai fost pe acolo, nimic nu s-a schimbat: stâncile-s tot pe acolo. Doar că au mai apărut nişte umblători pe acolo, pare-se că de prin regat, dacă ar fi să ne luăm după tupeul lor. Deci, fratele meu, se circulă bară la bară prin chei, adică cur în partea aialaltă a curului, nu ai timp nici să te scarpini în nas, că eşti călcat pe sub talpă de ălalalt din spatele tău. Cuminţi, în coloane de câte unu, umanoizii fac cheile dus-întors, se opresc şi la dus şi la întors la câte o bere, la haznaua loco, se urcă în maşini şi pleacă mai departe. Poate spre alte chei. Ca să aibă ce povesti. Chestia e că se circulă cu ochii-n vîrfurile pantofilor de duminică, pentru că, aşa cum a vociferat un bucureştean nemulţumit “dracu cu nenorociţii ăştia, măcar de asfaltau un pic, că ne rupem picioarele pe bolovanii ăştia”, cheile îs văzute de jos, pozele făcute pe orizontală, iar micii fierbinţi la cabană. Pe nimeni nu intersează ce-i mai sus de 2 metri.
La ieşire, hârâind la greu în încercarea de a-mi regăsi rezerva de scuipat din gură, opreşte lângă mine un suv de bucureştean. Geamul se lasă şuierând în jos, iar o doamnă, cu evidentul căţel de cameră pekinezesc în braţe, mă întreabă: “Se poate merge prin chei cu maşina?”. Brusc mi-am regăsit saliva. Da, se poate merge. Bagă tare!
niciun comentariu